Gabriel Coşoveanu

1. Am ţinut jurnal, cu intermitenţe, din copilărie, ca reflex al lecturilor, până spre 1990, ca reflex, de data asta, chiar terapeutic – forme de revoltă la minciuna generalizată de tip comunist, la flagrante asimetrii sociale şi economice, la frig, la naveta frustrantă etc). Când am răzbit spre libertate şi am început să respirăm altfel, prin reinstaurarea democraţiei, activităţile didactice şi profesionale, în genere, s-au mărit, în detrimentul timpului acordat pentru note intime. Însemnările personale, asimilabile unor fişe de cititor împătimit, formau, pentru elevul şi studentul din anii ceauşişti, o modalitate de acceptare a lumii ca datum, cu „pretenţia“ bineînţeles, că nimeni, terorist bolşevic sau altcineva, vreun delator ori sicofant, nu se poate instala în locul conştiinţei tale. Ce vezi, asta eşti, exagerare ontologică, de bună seamă, dar aptă, atunci, să susţină nişte constituenţi nonflexibili ai fiinţei, imposibil de urmărit de către Big Brother. Prin urmare, credeam cu tărie în, de-acum, clasicele fraze ale lui Mircea Eliade: „Un jurnal intim sporeşte atenţia. Scriind, vezi mai clar lumea din jurul tău şi îi uiţi mai anevoie culorile. Şi apoi, câtă bucurie să poţi izola acele «experienţe indistincte», din care e alcătuită viaţa oricărui om, să le poţi istovi toate înţelesurile, stăpânindu-le, memorizându-le“ (Jurnal).

2. Desigur că privesc suspicios noţiuni precum autenticitate ori sinceritate. Ele nu sunt altceva decât operatori utili pentru teoria literară, în absenţa cărora nu poţi defini convenabil şi rezonabil pactul autobiografic. Toată literatura, în fond, se întemeiază, asumat sau, mai degrabă, nu, pe ceea ce numea Gadamer pretenţie de adevăr. În numele acestei pretenţii se configurează universuri paralele, pasibile de a intra în imaginarul public, prin canonul şcolar sau altcumva, datorită unei condiţii numite, îndeobşte, talent literar. Cred că „practic, într-un jurnal intim se poate truca absolut totul“, cum spune Mircea Mihăieş (în Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea) şi, de asemenea, că discutăm de o ficţiune care „nu e un dat al textului, ci o consecinţă a lui“. Mi se pare că e aproape imposibil să nu coroborezi reflecţia precedentă cu spusele lui Roland Barthes: „Mă îndoiesc că Jurnalul ar putea prezenta vreun interes dacă, în prealabil, lectura operei nu a trezit curiozitate faţă de omul care a scris-o“ (Romanul scriiturii).

Modernitatea (ca şi postmodernitatea) va integra jurnalul intim printre speciile capabile să dobândească statut literar prin modul de relaţionare în care antrenează opera: „Modernitatea nu a inventat scriitura eului. I-a modificat doar regimul“ (Jacques Le Rider, Jurnale intime vieneze).

3. Primul lucru care-ţi vine în minte, atunci când vorbeşti despre căile de alinare a eului, este, probabil, spusa lui Nietzsche: „Viaţa e suportabilă doar în termeni estetici“. Traducând pedestru, dar clar-didactic, prin scris, suferinţa se transformă în „suferinţă literară“, maladie, vezi bine, mai uşor de dus pe picioare (oare?).

Asemenea operei literare, jurnalul devine o modalitate de cunoaştere şi înţelegere a lumii, cu diferenţa majoră că, deşi exprimă puternic eul, pe care-l face personaj (care tinde, uşor-uşor, să-şi domine emanatorul), el tânjeşte după sistemul natural, după formă, rigoare şi totalitate. Fragmentarismul său visează, de fapt, altceva, la o închegare care să-l scoată din fluiditate, la o stabilitate care să-i dea o stare de mai bine creatorului. E şi nu e medicament. Poate în direcţia placebo. Parcă merge, mai bine, însă, cuvântul pharmakon.

4. Voi lua termenul „interesant“ în sens pedagogic, respectiv voi selecta ce mi se pare mai instructiv, cu păstrare, evident, a altitudinii estetice. Că pe lucidul Titu Ma­iorescu, părinte fondator în domeniul nostru, îl simt cel mai aproape, cred că e de la sine înţeles, şi mă refer mai ales la intervalul Theresianum. Altfel, i-aş pune în prim-plan pe Mircea Eliade, Radu Petrescu, N. Steinhardt, Mihail Sebastian. Apoi pe I. D. Sîrbu şi pe Mircea Cărtărescu.

Totuşi, mă grăbesc să adaug, fără Jurnalul lui Mircea Zaciu s-ar înţelege doar parţial dinamica literaturii contemporane şi ar fi păcat să nu cunoaştem diverşi actanţi de acolo, chit că anumite chipuri şi măşti încă există, unele sunt notorii şi nu au cum să agreeze imaginea lor „prinsă“ de diarist. Dar, peste toate, îl situez pe Livius Ciocârlie, pentru forţa seducătoare a autoironiei, plus alte subtilităţi, specifice omului cu educaţie aleasă şi completă. Când zic asta, presupun un contrast, indezirabil, de altfel, cu destui tineri actuali care sunt activi în domeniu, dar nu dau multe parale pe decenţă. Aceea banală, de bune maniere.