CONSTANTIN CUBLEŞAN: ÎNTÂMPLĂRILE POETICE ALE BANALULUI

Sugestiv şi referenţial pentru coordonata programatică a creaţiei lui Ioan Radu Văcărescu este genericul recentului său volum de versuri, Pescar de cuvinte (Editura Junimea, Iaşi, 2019, Colecţia Cantos), cu trimitere evidentă la misionarismul celui mai de seamă dintre discipolii Mântuitorului, pe care acesta l-a încredinţat a fi pescar de oameni. Poetul sibian îşi vede astfel, la rându-i, desigur într-un alt fel, întregul demers liric aşezat sub semnul unui anume tip de chemare, de vocaţie, acela în care cuvintele, reprezentând tocmai alcătuirea versurilor, să mărturisească deplin asupra farmecului fiinţării lumii şi universului ei actual, în ipostaza pe care o percepe şi pe care o revelează creator, dând sens poetic tuturor faptelor ei comune („paginile întâmplărilor pe care le rememorezi/ ca dintr-un ceaslov ferecat în argint“).

E o poezie ce se hrăneşte din melancolia cu care autorul priveşte în juru-i, reconstituind momente dintr-un cotidian, la drept vorbind banal („imagini negrăit de simple“), căruia îi dă sens emoţional („vreme moale de amintiri“) printr-o ridicare a acestuia la metaforica unui sublim de pură afectivitate („Încă o dimineaţă de iarnă cu vânt/ cald de la vest şi luna/ ca un hublou roşcat în văzduh/ doar un nor zăboveşte înspre răsărit/ ca o triremă pe marea revărsată la fereastră/ pe pervaz s-au adunat porumbeii/ ca nişte pescăruşi pe faleza roasă de briză/ aduşi de foame şi alungaţi/ de uliul care de aseară se roteşte împrejur// pisica mea/ cu faţa jumătate albă jumătate neagră/ stă ca un sfinx de abanos pe colţul garajului/ sub crengile cireşului pe care se-aşază/ stoluri de sticleţi/ zbenguindu-se pe ramurile pustii şi amare (…) încă o dimineaţă de iarnă a-mpărăţiei/ întunecate şi liniştite/ încă o dimineaţă de iarnă fără tine“ – în alb şi negru).

Discursul e rememorator, poetul recompunând, cu penelul notaţiei, atitudini de calmă reverie, de fiecare dată într-un punct repertoriat al oraşului natal („stau singur la masa de la marginea terasei/ la casa friede“, sau „rătăcesc pe străzile pustii ale sibiului“ etc), simţindu-se confortabil în ambianţa provinciei istorice a Transilvaniei („provincia noastră exilată la marginea imperiului“), de care se simte legat prin firele unei biografii intelectuale, aşa cum făceau şi cerchiştii odinioară („stau pe terasă/ citesc/ nevinovăţia e atributul cerului“ – despre nevinovăţie). Se retrage, aproape întotdeauna, într-o singurătate oarecum provocată, în care îşi poetizează stările şi atitudinile, mereu contemplative: „grădina e frumoasă precum maica domnului/ brăduţii şi mestecenii de la rio del sadu/ plantaţi acum unsprezece ani/ nu sunt din lumea aceasta“ (acasă viaţa e un miracol). Stări de reculegere în intimitate, când imaginea, uşor estompată a fiinţei iubite apare discret („Tu erai departe undeva la sud/ dincolo de zidurile bătrânului nostru oraş/ eu vegheam un foc de vreascuri/ umede în roua dimineţii (…) lângă jarul aproape stins/ Io, ostaşul Ioan de la Jelna/ care atunci am învăţat/ să te iubesc/ cuprins de jale şi lihnit de tine“ – Io, oşteanul Ioan de Jelna); atmosfera e învăluită în candori erotice („ pentru că am visat-o/ stăteam cu ea întins pe pat de nori lânoşi/ ca-n reclamele cu dumnezeu şi sfântul petru/ oglindindu-ne gesturile letargice/ într-un nor de ploaie/ mângâindu-i umbrele părului lung/ precum aburul unui astru rătăcit la orizont/ netezimea coapselor/ uitările sufletului/ atingerea sângelui/ fericit că aerul poate fi îmbrăţişat/ ca şi cum ai lua în braţe un sfânt de gheaţă sidefie// am văzut-o/ de cele mai multe ori însă aici/ în camera mea/ era geamul ferestrei suflat cu o respiraţie argintie“ (respiraţia îngerului).

Are o plăcere aproape nestăpânită de a comunica, la drept vorbind de a-şi împărtăşi trăirile într-un discurs lejer, de marcată oralitate („aproape de sporovăială“, zice Al. Cistelecan), denunţându-şi hamletian, însă cu insinuantă ironie, formula poetică („vorbe şi ciorbe şi vorbe/ cuvinte peste cuvinte peste cuvinte“ (tva), ritualic revenind, într-o anecdotică a relatărilor, la un ceremonial al diurnului prezenţei sale citadine, aproape baladesc: „aşteptam întotdeauna pe podul din parc/ aşezat pe balustrada de lemn desupra văii aurii/ şi ea venea de sus printre tei şi arini/ parcă plutind spre valea domoală într-o ceaţă uşoară/ ne aşezam pe bancă dincolo de pârâu/ şi puneam capul pe sânul ei stâng/ îi auzeam inima cum bate/ ca un ceasornic un pic imprecis/ niciodată mai puţin de nouăzeci de gonguri pe minut// într-o amiază de menardus a plouat cu găleata/ fulgerele cădeau unul după altul/ undeva la marginea parcului/ şi când a venit am alergat/ şi ne-am îmbrăţişat sub un tei uriaş/ iar când s-a liniştit i-am ascultat inima/ cu urechea lipită de iia albă cu flori albastre/ udă leoarcă/ era speriată ca un înger cu umerii înfriguraţi/ şi ornicul bătea cu două sute pe minut/ mai târziu la fel îi bătea în fiecare seară/ când ne întindeam unul lângă altul/ pe salteaua aşezată direct pe podea/ şi puneam urechea cu grijă sub sân/ şi palma stângă pe burta sferică/ precum un pătrar de lună/ şi lângă inima ei bătea la fel de repede/ altă inimă/ cât un mugure undeva în dreptul buricului// acum stau şi aştept/ precum înţeleptul pe malul râului întomnat/ lalelele galbene din grădină/ sunt încărcate de zăpada mieilor/ şi îi aud inima cum bate-ntr-o rână/ sub soarele proaspăt de aprilie/ cu două sute de picuri pe minut/ de pe coroanele aurii aplecate-n ţărână“ (puls).

E o atmosferă de candoare desăvârşită în toate evocările acestea, de un rafinament rar al sensibilităţilor emoţionale, caligrafiate cu elegantă simplitate a verbului. Ioan Radu Văcărescu se ilustrează astfel ca un poet al tandreţilor şi al reveriilor diafane. Nu poate surprinde, aşadar, prezenţa unui pleen al vârstei pe care, prea devreme, şi-o denunţă cu premoniţie („amintirile m-au copleşit astăzi, cred că-i un semn,/ de altfel de înţeles, al bătrâneţii ce s-apropie“ – Interogarea poetului…). Sub semnul acesteia, meditează, reflectă autoanalitic, în ciclul interogărilor. Dialogurile poetului („pescarului bătrân“), metaforice desigur, cu „femeia sa“, cu „muza sa“, cu tatăl, cu „o prietenă de departe“ ş.a., sunt, de fapt, reflecţii asupra propriei condiţii de „trecător/ supus veşnicei cugetări“, într-un moment în care îşi simte apăsătoare singurătatea obsesivă: „sunt un om singur la marginea lumii (…) un om bătrân veghind firul undiţei/ întins în leagănul de apă al mării (…) aici valurile cresc şi scad în briza înteţită dintr-o dată/ liniştită ca la un semn/ poate chiar acela pe care atâta l-am aşteptat/ un om cu barba cenuşie/ într-o barcă veche aplecată sub vânt/ veghind firul undiţei întins/ în valurile lumii celei vii/ ca o iubire târzie abia bănuită/ ca o dantelărie de frunze toamna/ în coroanele mestecenilor“ (interogarea pescarului bătrân de către o prietenă de departe – ars dictandi).

Aparente notaţii despre propria prezenţă în „oraşul natal“, poemele lui Ioan Radu Văcărescu sunt, în demonstraţia lor, poemele unei melancolii funciare din care se decantează lirismul vibrant al unui mărturisitor al percepţiei profunde a frumuseţii banalului existenţial.