ŞTEFAN BOLEA: HASDEU XVI

După ce a studiat matematica la Cluj, Sorin-Mihai Grad şi-a susţinut masteratul, doctoratul şi abilitarea la Facultatea Tehnică din Chemnitz. În prezent, el activează ca investigator principal al unui proiect de cercetare în cadrul Facultăţii de Matematică a Universităţii din Viena. De asemenea, este cofondator şi editor al revistei electronice EgoPHobia. Grad a publicat două volume de poezie, Surogat (Herg Benet, 2010) şi Outsider (Aius, 2016), bine primite de critica literară, în care dezvoltă un stil liric personal, aflat undeva între revolta existenţialistă şi disonanţele post-grunge. Poetul-matematician debutează ca romancier cu volumul Camera 66(6), apărut în colecţia Postmodern a editurii Crux în 2018.

Sorin-Mihai Grad construieşte un poem prozastic dedicat faimosului cămin 16 Hasdeu, care apare şi în alte romane studenţeşti a căror acţiune se petrece la cumpăna dintre milenii: de pildă, Pizdeţ (2002) de Alexandru Vakulovski sau Jurnalul răului (2011) de Lucian Mareş. Faţă de personajele celorlalţi doi prozatori, cei şase eroi ai lui Grad (Nae, Sigi, Cartofu, Hake, Epi şi Klu) sunt mai cuminţi, aparent lipsiţi de fibră tragică, dar posedaţi de un „spirit al contradicţiei“, care face dialogurile spumoase. Dar personajul principal al cărţii – iar aici Grad se dovedeşte un regizor abil şi inventiv – este însuşi cadrul: „Camera în care ne-am irosit tinereţile studenţeşti se numea oficial 66, însă pe uşă cineva adăugase (6) şi nimeni nu avea bunăvoinţa de a se simţi deranjat de noua realitate, chiar dacă mai glumeau unii şi alţii c-am locui în iad“.

Această „privire de sus“ stoică poate explica preferinţa autorului spre comedie şi satiră, sper o disoluţie a individualităţii pe palierul generalităţii. Pentru că nu personajul principal (Nae) contează, nu micile sale experienţe, gafe şi acte ratate, ci, dimpotrivă, cadrul, contextul, epoca. Din acest punct de vedere, romanul e mai apropiat de film sau de teatru (dialog copios, descrieri infime, studiu psihologic absent, acţiune diminuată). Grad se dovedeşte şi ca romancier, şi ca poet, adeptul unei filosofii post-grunge, atipic şi ironic, mutând discuţia într-un teritoriu propriu. Ca structură narativă, romanul se mişcă într-un soi de haos rizomatic, neavând borne clare, nici o intrigă bine definită. Triumful dialogului poate foarte bine să ascundă o lume în care nimeni nu ştie să asculte, un verbiaj la care nu poţi să răspunzi decât prin pauzele lui Beckett. Triumful comediei poate, la fel, să ascundă o lume în care traumele sunt eludate şi sunt împinse dincolo de bariera refulării.

Camera este un decupaj care reconstituie epoca, iar aceasta este şi valoarea, şi importanţa ei. Filme precum Magnolia, Fight Club, American Beauty, Being John Malkovich, The Talented Mr. Ripley (toate din 1999) par topite în substanţa Camerei, în ambiguitatea personajelor, care sunt în formare şi care experimentează o epocă a intermediarului: între un

anumit tip de raportare socială, nemijlocită şi altul, alienat şi alterat, care va exploda sub presiunea revoluţiei internetului. Iar dacă romanul rezistă ca manifest al acelei epoci, acest lucru se întâmplă pentru că poate fi un soi de oglindă a „contra-culturii“ Nu Metal a anului 1999, amintind de albumele Significant Other (Limb Bizkit), Dysfunction (Staind), Issues (Korn), Californication (Red Hot Chili Peppers), There is Nothing Left to Lose (Foo Fighters), Enema of the State (Blink 182) ş.a. Privind retrospectiv la cele două decenii care au trecut de la acţiunea din Camera şi luând în considerare prezentarea romanului de pe coperta a patra, trebuie spus că nu numai jocurile de cuvinte spirituale ies în evidenţă (dialogurile par certurile unor tricksteri!), ci mai ales enorma, necenzurata „incorectitudine politică“ a personajelor, a epocii, de fapt. Probabil că producătorii de la Netflix s-ar speria, dacă li s-ar propune scenariul Camerei. Un motiv în plus pentru a citi această carte şi de a-i recunoaşte valoarea documentară.