Mihaela Mudure

1. Da. Pentru ca să realizez peste ani cum am trecut prin timp şi timpul prin mine. Permiteţi-mi să introduc o notă de umor în acest chestionar. O bună prietenă de-a mea mi-a povestit că a ţinut un jurnal în perioada gravidităţii. L-a regăsit după mulţi ani. Uitat, într-un sertar. Jurnalul era plin de notaţii îngrijorătoare privind creşterea în greutate a doamnei respective în perioada gravidităţii. Şi aceasta cu toate că după naştere avea cu 10 kilograme mai puţin decât în momentul redescoperirii jurnalului pe fundul unui sertar.

2. Desigur. Problema este că fiecare jurnal are sinceritatea şi autenticitatea autorului său, el conţine un adevăr subiectiv care poate fi cu totul deosebit de adevărul altei persoane. Jurnalul nu minte, el prezintă adevărul autorului său, iar acesta este, desigur, subiectiv.

3. Atunci când îţi citeşti propriul jurnal după un timp, da, jurnalul poate să scoată la iveală anumite procese inconştiente de care nu îţi dădeai seama în momentul când făceai notaţiile respective. Cu alte cuvinte, jurnalul e un soi de confesiune laicizată, nu te mărturiseşti preotului, te mărturiseşti jurnalului. Nu întâmplător jurnalele au apărut odată cu modernitatea. Ceea ce se întâmplă zi de zi unui om devine deodată important, relevant, chiar dacă nu e vorba de un ins căţărat pe fuşteii de sus ai scării sociale.

4. Pe mine m-au interesat îndeosebi jurnalele scrise de femei. Excepţionale mi s-a părut jurnalul Florenţei Albu Zidul martor şi al Constanţei Buzea Creştetul gheţarului. Primul surprinde esenţa vieţii în totalitarismul comunist, acel blocaj de cuşcă pe care unii par să îl regrete tot mai mult pe măsură ce ne îndepărtăm în timp de acel sistem nenorocit. Recomand cu insistenţă acest jurnal, mai ales celor care în 1989 erau la creşă sau celor şi mai tineri. Jurnalul Constanţei Buzea m-a impresionat pentru că este unul dintre puţinele jurnale din literatura română — de nu cumva singurul — care vorbeşte despre abuzul domestic şi despre reificarea naşterii în modernitatea comunistă. Atunci când scriu un jurnal, româncele nu au ciclu, nu se tem că vor rămâne însărcinate la momentul nepotrivit sau cu bărbatul nepotrivit, nu fac chiuretaje, nu îşi pierd sânul sau uterul din cauza cancerului, nu intră la menopauză, nu sunt violate, nu au bărbaţi violenţi sau impotenţi etc., etc. Există în practica diaristică românească un anume puritanism al trupului, iar acesta este cu atât mai evident în scrisul femeilor tocmai pentru că ele sunt marcate, în primul rând, ca trup. Şi dacă se poate ca trup frumos pentru că bărbatul – ştiţi D-voastră – trebuie să fie puţin mai frumos ca dracul. Corpul feminin în dinamica lui fiziologică este dincolo de cuvânt chiar şi într-o scriitură care este, programatic, subiectivă şi intimistă precum cea a jurnalului. Există aici o discreţie care se confundă cu ruşinea, cu teama de corporal, cu dorinţa de a inhiba certitudinea morţii. De ce? Pentru că trupul ne aduce aminte nemilos că la un moment dat vom deveni hoit, stârv. Iar pentru femeia care şi-a asumat obligaţia de a fi etern atrăgătoare această perspectivă este cu atât mai cumplită.

Am apreciat în mod deosebit şi jurnalul lui Adrian Marino, dar nu pentru elementele de aşa-zisă mondenitate literară care i-au asigurat o receptare extrem de intensă. O mulţime de corifei din Republica Literelor româneşti au sărit în sus nemulţumiţi de felul în care au fost portretizaţi de Marino. Că ei nu sunt aşa… Că nu ştiu ce întâlnire nu s-a petrecut aşa, ci altcumva. Dar nu aceasta e miza jurnalului. Obiectivitatea nu e scopul jurnalului! Jurnalul este doar una dintre multiplele istorii alternative ale unui moment, ale unei durate istorice văzute prin prisma lentilei subiective a autorului.  Personal, am apreciat jurnalul lui Marino ca un jurnal de idei. Adrian Marino se proclamă şi se justifică drept un intelectual al Luminilor. Iar una dintre marile probleme ale României rămâne incompleta şi superficiala asimilare a lecţiei Luminilor. Din această perspectivă, în opinia mea, memorialul lui Marino depăşeşte cu mult fragilitatea istorică a unui jurnal obişnuit.