Ioan T. Morar

1. Nu ţin. Am ţinut, în tinereţe, cinci zile de jurnal. Sînt pagini de care mă ruşinez, într-un fel, pentru că încercam să mă „oglindesc“, să-mi construiesc o imagine cu care să contracarez diveresle mele complexe de băiat dintr-un cartier mărginaş. Eu, care am un scris greu lizibil, acolo caligrafiam cuvintele, semn clar de viciere a sincerităţii. Îmi şi alesesem un caiet frumos copertat…Mă gîndeam să-mi impresionez posteritatea în toate felurile.

M-a mai încercat ideea la începutul pandemiei, dar imediat mi-am dat seama că va fi o inflaţie de astfel de jurnale, că o seamă de scriitori mici şi mari vor scrie despre acelaşi lucru. Am chiar citit unele declaraţii că, gata, acum e momentul de un jurnal. Ce sens ar fi avut? Ce importanţă are izolarea mea în raport cu a celorlalţi? Am desluşit în această dorinţă un fel de trufie auctorială: iată, ăsta sînt eu, astea sînt gîndurile mele negre, asta este pandemia mea. Se spune că Ilf şi Petrov scriau separat, apoi se întîlneau şi, dacă aveau aceeaşi poantă, o tăiau. Sînt convins că dacă s-ar întîlni toţi autorii jurnalelor de Covid şi ar verifica ce au scris la fel, multe ar mai avea de tăiat.

2. Da şi nu. Dacă e un jurnal bine scris, palpitant, cu informaţii, atunci îl citesc fără să mă întreb dacă e sau nu foarte autentic. Dacă e şi prost scris, şi cu un egocentrism accentuat, nu-l citesc.

Din prima categorie am un exemplu la îndemînă, Jurnalul Monicăi Lovinescu. Există şi o motivaţie personală. Am avut şansa ca, în 1990, să fiu invitat înr-o seară la „Monici“, alături de mai mulţi din generaţia ’80 aflaţi atunci, la Paris. A fost o întîlnire minunată, am rîs mult, ne-am simţit foarte bine. Am citit după nişte ani paginile în care e descrisă acea seară. E acolo o acurateţe a faptelor, sînt cîteva observaţii şi o mică sinteză a discuţiilor extraordinar de bine făcută. Şi nicio exacerbare a importanţei autoarei şi a lui Virgil Ierunca (deşi ei erau cei mai importanţi din toată adunarea). Este vorba de o mărturie precisă, făcută cu şarm şi înţelegere, care pe mine mă face să consider acel jurnal un standard al sincerităţii, al obiectivităţii. Mărturisire, observaţie, informaţie.

3. Nu mă pricep, pot spune doar din experienţa celor cinci pagini scrise de mine în tinereţe, că asta voiam să fac, să mă autoanalizez. Mi se părea că dacă scriu un jurnal pot pătrunde în interiorul meu, mă pot cunoaşte mai bine. Cum tot ceea ce am trăit în acele cinci zile a fost de o banalitate crasă, mă întreb, acum, ironic: cum să mă autoanalizez? Mergeam cu autobuzul, mergeam la liceu, nimic important. A, şi am mai scris acolo cum m-am întîlnit cu o fată, o întîlnire banală, în staţia de autobuz. Şi că sigur fetei nu-i o plăcea de mine, în schimb, mie, de ea cam plăcîndu-mi. Sigur, dacă aş fi fost geniu, puteam scoate o operă măreaţă din ce mi s-a întîmplat în acele cinci zile. Dar aşa, am abandonat în ziua a şasea.

4. Din păcate, nu am avut încă acces la Jurnalul lui Mircea Zaciu despre care am citit şi auzit multe. Aşa că rămîn la Jurnalul Monicăi Lovinescu. Am citit cu interes cîteva pagini din Jurnalul lui Radu Vancu, ţinut într-o perioadă a unei experienţe cumplite de sănătate, am fost impresionat. Şi, chiar dacă nu e considerat scriitor, Ion Raţiu a lăsat un jurnal întins pe zeci de ani, am citit vreo două volume (sînt mult mai multe) şi am descoperit un personaj puternic, interesant, un martor calificat în cîteva momente istorice.