RADU CONSTANTINESCU: GLASUL ROŢILOR DE TREN

O carte se naşte, fără îndoială, dintr-o pasiune. Sau dintr-o obsesie. Pentru istoricul Radu Mârza şi pentru volumul său Călători români privind pe fereastra trenului (Iaşi: Polirom, 2020) ambele variante sunt, în egală măsură, valabile. „Plăcerea voiajului pare că îi vine de demult” constată Ovidiu Ghitta în concisa dar pertinenta prefaţă, adăugând: „Vocaţia sa de turist temeinic îşi trage seva, sunt convins, din acele experienţe iniţiatice, ca şi din etosul familial în care a crescut, ataşat stilului de viaţă mitteleuropean urban, iubitor de mişcare.” Încercând să identifice izvoarele secrete ale volumului, prefaţatorul evocă, pe lângă antecedentele biografice ale autorului, şi cursul de Istorie culturală a călătoriei şi turismului, susţinut de Radu Mârza în faţa studenţilor cu programul de licenţă Turism cultural, specializare de pionierat la Universitatea clujeană şi concluzionează:  „Din acest laborator universitar de reflecţie s-a născut cartea de faţă.“

Volumul este un elogiu sentimental al unui împătimit voiajor (vezi şi dedicaţia adresată tatălui în deschiderea cărţii)  adus unui mijloc de călătorie oarecum revolut, dar ale cărui ecouri nostalgice reverberează peste timp. Reunind mărturiile unor români „reprezentativi“, care, de-a lungul anilor, au consemnat în jurnale/scrisori/amintiri experienţele de neuitat ale călătoriilor pe calea ferată, Radu Mârza reconstituie o epocă (şi ce epocă! a primilor paşi spre modernitate ai tinerei societăţi româneşti) din impresii de călătorie, devenite surse de istorie culturală.

Dincolo de amintirile melancolice ce răzbat din colbul unor pagini demult scrise, volumul se adresează cititorului contemporan şi din perspectiva istoricului, pentru care orice mărturie/document asupra trecutului se încadrează într-o paradigmă ce conduce spre înţelegerea mai exactă, mai cuprinzătoare a acestuia. De altfel, subtitlul lucrării – O încercare de istorie culturală (1830 – 1930) avertizează cititorul să nu se aştepte la o molcomă plimbare în adormitorul legănat al glasului roţilor de tren. Autorul constată că sursele pe care le-a consultat documentează marile transformări prin care trecea în acei ani societatea europeană şi, implicit, cea românească, transformări care nu puteau fi ignorate. Călătoria cu trenul presupune o multitudine de implicaţii social-culturale, tehnice, economice sau politice. La fereastra vagonului, călătorii urmăreau peisajul şi surprindeau/comentau aspecte sociale şi culturale inedite, realizări tehnice şi economice. Nu puteau scăpa atenţiei lor, gările şi peroanele, viaductele şi tunelurile aferente noii infrastructuri feroviare, construcţiile industriale (Iosif Vulcan, la 1896, în drum spre Karlsbad observă: „Din văile strâmte se ridică coşurile fabricilor. Şi în depărtere ţin paza vederii munţii ce împreună cerul cu pământul“).

Structura cărţii este cronologică., autorul consemnând cu acribia istoricului cele mai importante momente ale apariţiei căilor ferate în România. Primul capitol este consacrat anilor 1830 – 1840, perioada descoperirii de către călătorul român a noului mijloc de transport. Inventivul Petrache Poenaru este primul care, în 1831,  are ocazia unei călătorii cu trenul în Anglia, experienţă pe care o narează amănunţit. Din păcate cu impact nul asupra societăţii româneşti întrucât relatarea fusese sub forma unor scrisori particulare, publicate abia în 1906 de Nicolae Iorga. Un deceniu mai tîrziu, „pelerinul transilvan”, Ion Codru Drăguşanu, străbate şi el Europa pe calea ferată şi consemnează evenimentul. Dar şi Nicolae Filimon, gratulat de Radu Mârza cu titlul de „primul turist român în adevăratul sens al cuvântului“, adică „primul călător român cu trenul care foloseşte în mod explicit un ghid de călătorie“. În fine, din această perioadă datează şi primele preocupări teoretice asupra subiectului în cauză, comentariile de natură tehnică, economică, ba chiar politică aparţinând lui George Bariţ şi lui Ion Ghica.

• Foto: Flavius Lucăcel

Cu cel de al doilea capitol, ajungem la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul următorului, personalităţile evocate fiind A. D. Xenopol, Iosif Vulcan şi „călătorul militant”, Nicolae Iorga, cum îl defineşte Radu Mârza pe marele istoric, cel care „face din peisaj istorie şi din istorie peisaj”. Pentru a justifica sintagma militant, autorul se opreşte cu precădere asupra scrierilor sale cu mare valoare documentară şi politică, rezultat al călătoriilor de după 1900 prin Ţara Românească şi Moldova, dar şi prin provinciile locuite de români din Austria (Transilvania, Bucovina) şi Imperiul Rus (Basarabia), călătorii al căror scop era dorinţa de a cunoaşte îndeaproape întregul teritoriu locuit de neamul românesc.

În fine, ultima parte a primului secol feroviar românesc, perioada interbelică, ilustrat de mărturiile de o mare bogăţie tematică şi culturală ale lui Sadoveanu, Rebreanu şi Demostene Botez, beneficiază de un capitol aparte.

Meritul incontestabil al autorului este că, păşind pe urmele înaintaşilor într-ale drumeţiei, întreprinde o cercetare istorică solidă şi amănunţită asupra temei, merge direct la surse, zăboveşte îndelung asupra presei din epocă şi are astfel suprema satisfacţie a istoricului: descoperirea de fapte, întâmplări, documente inedite. Semnalez, cu titlu de exemplificare, identificarea celei mai timpurii menţiuni în spaţiul românesc despre calea ferată, datată 1838, semnată de George Bariţ şi apărută în Gazeta de Transilvania.

Citatele generoase din scrierile autorilor evocaţi au darul de a reîmprospăta memoria cititorului contemporan cu pagini de o puternică forţă evocatoare, acoperite acum de uitare.

Bibliografia finală, ca şi Indicele de nume şi locuri întregesc fericit dimensiunea ştiinţifică a unei lucrări de certă originalitate, care îşi va găsi locul atât pe masa de lucru a cercetătorului, cât şi în biblioteca iubitorilor de călătorii.