MIRELA NAGÂŢ: FRUMUSEŢEA ŞTIINŢEI DE CARTE

Câteva sinteze literare devenite repere obligatorii, semnate de Mircea Anghelescu (sondând epoca prepaşoptistă, mistificaţiile literare, memorialistica din închisori sau literatura de voiaj), ne dezvăluie perfect cristalizat tipul de lectură pe care acesta îl practică. Nu izbânda estetică îl preocupă (cum ne-a obişnuit modelul călinescian), ci contextul. Din nevoia de a înţelege literatura ca fenomen mai larg, cultural şi social, autorul scrie, aşadar, o istorie „descriptivă“, nu „critică“. E interesat mai puţin de inventarierea vârfurilor, cât de înţelegerea dinamicii de fond, a proceselor care angrenează reviste, grupuri, scriitori, importanţi în ansamblu, chiar dacă, separat, niciunul nu lasă vreo amprentă marcantă.

Cu aceeaşi unealtă critică operează Mircea Anghelescu şi când asamblează un volum eclectic cum e Literatura în context (Bucureşti: Spandugino, 2020, 282 p.), în care adună diverse cronici, articole şi studii apărute în presa culturală. Flanează prin diferite zone literare de la Macedonski, Cioran, Bogza până la Marta Petreu şi Cercul Literar de la Sibiu, într-un fel captivant chiar şi pentru cititorul nespecializat. Erudit, dar neostentativ, Mircea Anghelescu cerne contexte, analizează arhive, iar munca lui are ceva din gesturile tenace ale unui neobosit căutător de aur. Căci ce altceva decât adevărate pepite sunt demonstraţii de felul celor care ni-l înfăţişează pe Macedonski biciclistul sau care recalibrează proze mai puţin cunoscute ca Apunake a lui Grigore Cugler sau Ţări de piatră, de foc şi de pământ a lui Geo Bogza?

În 1894, Macedonski făcea alături de tânărul emul Constantin Cantilli o călătorie de trei zile cu bicicleta, dus-întors, de la Bucureşti la Braşov. La o primă vedere, voiajul ar putea fi lesne pus în şirul excentricităţilor poetului rozelor, dacă Mircea Anghelescu n-ar accentua adecvat legătura cu fondul mai adânc, tumultuos, energetic, al poetului: „Desigur, capacitatea lui Macedonski de a se entuziasma pentru o idee, pentru o aventură concretă care cere forţă şi nu doar încăpăţânare, oferă un temei mai sigur pentru a discuta poetica sa vitalistă şi elanurile care puteau să pară doar o poză.“ Companionul lui Macedonski, Cantilli, era un sportiv autentic, pasiunea lui ciclistă, pe care-a imortalizat-o şi poematic (în Velocipedul: „Voinic/ Amic/ Scump cal,/ Rival/ Tu n-ai deloc…/ Mergi lin/ Deplin/ Şi treci/ Când pleci/ Vârtej de foc“) era reală, nu una contrafăcută, contaminată de gustul simboliştilor pentru diverse vehicule ale evadării. Reportajele lui Cantilli despre excursia pe biciclete în doi, la Braşov, şi o alta, singur, la Paris (în 1900, când stabileşte un record, parcurgând distanţa în 10 zile şi 6 ore), publicate în broşuri la acea dată, dar niciodată reeditate până acum, sunt materia din care Mircea Anghelescu alege detaliile şocante: călătoria pe bicicletă, cu Macedonski, n-a fost una de plăcere, ci o aventură dureroasă, care le-a testat limitele fizice. Deşi începută sub auspicii prielnice, într-o zi de toamnă călduroasă, călătoria devine un calvar când vremea se strică: „o ploaie amestecată cu zăpadă ne izbeşte în faţă. Mâinile ni se încleştează din nou din cauza frigului, alunecuşul se face foarte simţitor. Este o minune că ne apropiem de Buşteni fără să fi căzut“. Iar ochiul versat al criticului vede cum registrul relatării trece din cel caragialesc şi convivial (în prima parte a călătoriei, bicicliştii noştri, entuziasmaţi de senzaţia de libertate pe care le-o dă pedalatul, admiră peisajele şi fac nu mai puţin de patru popasuri culinare până la Sinaia pentru pastramă, vin, ochiuri, raci, pui fript şi icre) în cel gotic terifiant: „vântul s-a făcut ascuţit, ne latră în auzuri […] se agaţă de roate, le face să vibreze, oţelul se vaită; din fiecare spiţă izbucneşte un strigăt de groază, iar de mersul nostru fantastic se ţin de mână năluci şi spaime“.

O altă restituire interesantă e figura avangardistului low profile Grigore Cugler. Acestui personaj discret (autor, în anii ’30, al urmuzianului Apunake) criticul îi dă consistenţă printr-o serie de detalii biografice despre îndelungatul exil la Lima. Diplomat de carieră, Cugler se afla la Oslo când regele Mihai a abdicat. Atunci a decis să se refugieze într-o altă ţară, pe care a ales-o punând la întâmplare degetul pe hartă. Şi aşa a ajuns să trăiască până la sfârşitul vieţii (1972) în Peru, ca violonist în orchestra simfonică, dar complet necunoscut ca scriitor. A avut parte de aprecierea câtorva exilaţi (Ştefan Baciu, Monica Lovinescu ş.a.), iar în ţară a fost redescoperit abia după ’89. Cu observaţia că, în timpul comunismului, Apunake a continuat totuşi să le vorbească puţinilor cunoscători, căci proza lui Cugler, cu umorul şi absurdul ei, devenise simbolul unei opoziţii explicite faţă de regim.

Elementele de noutate prin care Mircea Anghelescu rediscută posteritatea creatorului lui Apunake, provin din câteva materiale inedite, furnizate de văduva scriitorului pentru o proiectată ediţie Cugler, sub îngrijirea lui Eugen Coşeriu (neconcretizată sau, în orice caz, de negăsit). Mai multe texte apărute postum în presa peruviană arată un surprinzător succes în noua lui ţară: „Grigore Cugler devine astfel, după moartea sa şi desigur fără ca el să se fi gândit o singură clipă, într-un moment în care era cu totul uitat la el acasă, un personaj care trezeşte interesul şi intrigă peste ocean, aproape un membru de drept al peisajului literar peruan“.

Alte informaţii despre excelenţa muzicală a lui Cugler schiţează o biografie fascinantă, care concurează pe alocuri cu exotismul personajului pe care l-a creat. Cugler studiase cu Enescu şi Jora şi era, se pare, un exersat compozitor. Un episod traumatizant (îşi pierduse două degete de la mâna stângă în Primul Război Mondial) l-a determinat să dezvolte o gesticulaţie specială care să-i permită să cânte în continuare.

În celebra nuvelă, Apunake îşi caută soţia care l-a părăsit (după modelul clasic al romanului de aventuri), doar că întâmplările prin care trece n-au nimic realist. Lumea lui funcţionează după o logică a visului şi a hazardului, în care deraierea de la ordinea acceptată produce stupoare şi efecte comice. Din acest punct cunoscut, Mircea Anghelescu face un pas înainte şi compară proza consacrată cu texte dintr-o culegere inedită, scrisă în franceză, intitulată L’archisucre. Nouvelles, care urma să fie inclusă în amintitul proiect de opere. Schimbarea de temperatură şi de stilistică e evidentă: „ironia îşi pierde din jovialitate, pare mai aproape de o viziune dramatică a lumii care nu mai este doar neînţeleasă, ci şi neinteligibilă, nu numai ostilă, ci definitiv adversă individului“.

Atât de atent la nuanţe şi contexte, Mircea Anghelescu cade, într-un rând, în capcana propriei lui metode privilegiind fundalul, şi nu „firul roşu“ al poveştii. E vorba de textul dedicat de Marta Petreu în volumul Domni şi Doamne soţiei lui Radu Stanca, Doti. E microromanul unei iubiri ideale, care a învins moartea (Dorina i-a supravieţuit soţului 57 de ani, vreme în care i-a îngrijit memoria şi manuscrisele), a unui parteneriat inefabil de viaţă şi de artă, totodată. În acest contur esenţializat criticul vede însă mai ales un anumit specific local: „Pentru cititorul care sunt, cel mai impresionant text din volum este probabil acela care mă introduce cel mai adânc în atmosfera ardelenească a clasei mijlocii cu profesiuni liberale, artistice cel mai adesea în acest caz. Avem de mult romanele pământului şi ale ţăranului ardelean, avem romanele şi dramele românismului de tradiţie, cu toate sacrificiile pe care le-a implicat în decursul timpului, avem romanele minerilor şi ale nesupuşilor, ale învăţătorului şi ale preotului, dar lumea teatrului, a poeziei şi muzicii care s-au cultivat dintr-un trecut îndepărtat în oraşele româneşti din Transilvania, la cazină, în spectacole improvizate sau în locuinţele private, nu ştiu să fi apărut în vreun text literar de oarecare importanţă“.

Fără să adopte, cum spuneam, o perspectivă estetică asupra literaturii, cartea aceasta ilustrează totuşi frumuseţea indicibilă a ştiinţei de carte.