CONSTANTIN CUBLEŞAN: O MITOLOGIE A SATULUI

În tumultul atâtor stridenţe pe care le produce şi le dezvoltă la noi poezia actuală, cuprinsă de febrile violenţe într-un veac al degringoladei trăirilor şi al rostirilor deşucheate, e surprinzător să apară o carte evocatoare, de întoarceri spre lumea primară, nu primitivă cât primordială, a satului nostru ancestral (ardelenesc îmi pare, mai degrabă), cum este volumul de versuri al Doinei Cetea, Istorii (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj Napoca, 2017). Poezia se naşte aici din freamătul şi vibraţia vieţii la ţară, văzută fără niciun fel de rezonanţă idilică, sămănătoristă sau păşunistă dacă doriţi, ci din elementele ei constitutive – omul locului cu înlănţuirea rubedeniilor, pământul, pajiştea, casa, animalele, pădurea, fântânile etc, dar şi ritualurile sacrale, alături de misterul farmecelor şi al descântecelor, al solemnităţii rugăciunilor încă prezente, uimitor de reale, de aievea, în practica vieţii rurale tradiţionale. Se naşte astfel, din întâmplări şi din istorii, cum zice poeta, mai mult sau mai puţin spectaculoase, dar pline de emoţii lumeşti, o adevărată mitologie a satului actual, în care trecutul neguros (în sensul de împlinit în negurile vremilor) şi-a lăsat amprenta, pecetluind destine. O arheologie poetizată luminează aici trecutul: „Templul zăbavnic/ Şi treptele cioplite în piatră/ Ne îmbie cu tainele lor/ Cuiburi săpate în stâncile roz/ Clocesc de milenii ouă de sticlă./ Aripi de îngeri/ Cu pene împietrite/ Nisipuri călătoare prin timp/ Morminte nabateene dezgolite/ De întunericul cel de nepătruns/ Şi miile de mâini culcuş/ Peste toate./ Vedere, uimire, amintire/ Tăcere, cunoaştere/ Naştere, re-naştere/ Şi, apoi, moarte.//Cea care cuprinde şi/ Le uneşte pe toate“ (Petra).

Elementul biografic se confundă osmotic, firesc de altfel, cu biografia naturii (dacă se poate spune aşa), într-o delicată comuniune în temporalitate cu universul vegetal, în mediul căruia îşi află devenirea: „Nuieluşa de alun/ Pe care o ţineam în mâna dreaptă/ Începu să se legene/ Fără să fie bătută de vânt./ M-am culcat atunci/ Pe iarbă şi pietre/ Şi-am auzit cum/ Din adâncul pământului/ Un fir de apă/ Venea către mine“ (Solomonarul).

Mitologia e prin excelenţă producătoare de naraţiuni, de poveşti, mitul însuşi fiind o poveste. Poemele Doinei Cetea sunt structurate lăuntric pe firul unor atari epicizări, în aşa fel încât poezia se naşte din semnificaţia întâmplărilor, eul mărturisitor, evocator, comunicând, ca într-un soi de ritualică derulare cotidiană, a unei misterioase întâmplări, cu universul: „Pe cărarea şerpuită/ Ninsă de nisipul mărunt/ Desprins din Bolţon,/ Dealul sterp, bizar/ Perfect ondulat,/ Cu pietre albe/ Strălucind noaptea/ Când lupii şi luna/ Încing dansuri nebune,/ Mi-a apărut în faţă/ Miron al caprelor./ Jumătate stâncă/ Jumătate fiară/ Singur locuitor al lumii/ Pe care–o ţinea în pumnii strânşi/ Între semnele palmelor/ Strămoşi ridicaţi din adâncuri./ Împrejurul capului/ Cunună de oase avea/ Greu să le numeri/ Şi din toiagul lui înfrunzit/ Curgea sângele lupului/ Pe care-l purta guler uriaş/ Ca-ntr-o poveste“ (Miron al Caprelor).

Volumul e unitar ca viziune şi ca… factologie. Fiecare poem poate fi considerat ca un segment al întregului, căci fiecare adaugă, în individualitatea sa, ceva în plus, frapant în felul lui, care îmbogăţeşte imaginea picturală a satului virtual, pe care poeta îl propune ca pe un loc de întâlnire a sa cu miracolele de început ale firii – de aici îşi revendică devenirea la viaţă şi tot de aici parcursul spre neantul mântuitor „într-o altă lume, cerească/ Unde pădurile ştiu să vorbească“ (Călătoria). Imagistica poetică, evocatoare a tuturor întâmplărilor comune, are ceva din proiecţia, voit onirică („visul meu din nopţi ceţoase“), în fantastic, a cotidianului. Ileana, bunăoară, din poemul Ileana lupilor „aşezată în geana pădurii“ toarce învăluind cu „firul subţire de cânepă“ tulpina „copacului tânăr“ din care „Într-o noapte, dintre lupi/ A apărut mirele ei“; prin poarta de sub deal, tot într-o noapte, „Un vultur cu pene de aur” a vestit un nou anotimp: „S-au întors berzele negre-n cuibare/ Sub lespezile de granit/ Caii s-au trezit/ Şi gonesc ca odinioară./ Spumă şi stropi de sudoare/ Se-adună-n pământ/ Şi intră-n izvoare“ (Valea cailor); Anuţa „i-a furat urma lui Nicolae“, a pus-o „într-o batistă“, ascunzând „paşii bărbatului“ apoi „făcătura“ o aruncă într-un mormânt ca „blestem“, şi iată, „după cincizeci de ani/ Nicolae îşi mai caută urma“.

E ceva baladesc în toate poemele Doinei Cetea, rimând, într-un alt registru, desigur, cu vizionarismul coşbucian, care evoca folclorizant un sat ancestral, cu bucuriile simple ale ţăranilor muncitori. Vizionarismul Doinei Cetea e mai dramatic, nu vreau să spun mai sumbru; e mai fantast şi mai misterios. De altfel, în toate poemele se vehiculează o onomastică ţărănească frustă, fiecare nume poartă în rezonanţa sa detalii ale fabulosului rustic: pădurea cu fiare spăimoase, case ce au ascunse prin poduri lăzi cu amintiri dureroase, bătături părăsite în care cresc buruieni şi se preumblă melcii încornoraţi, o bunică vrăjitoare şi un Nicolae ce-şi mână caii în Carul Mare şi în Carul Mic etc. etc., iar prin toate aceste evocări, lirismul răzbate tânguitor într-un melos interior al trăirilor simple: „Mirosul dulce/ De pământ proaspăt săpat/ Amestecat cu lacrimi/ Mă-nvăluie ca o durere/ Demult ştiută./ Cu ochii închişi vedeam/ Cum frunzele desprinse din arbori/ Se răsuceau/ Şi frunzele necoapte cădeau la pământ./ În fântâni apele de ploaie/ Plângeau sfârşitul verii“ (Petru). De pretutindeni răzbat „Istovitoare miresme/ De mentă, busuioc,/ caprifoi,/ Parfumuri amestecate/ De trandafir şi lavandă“ (Podul casei), evocarea descriptivistă a acestora e pastelată, poeta apelând la tonuri temperate: „Nimic nu-mi plăcea/ Mai mult/ Ca topirea zăpezii/ Sub razele soarelui tânăr./ Era ca o vată de zahăr/ Sub cerul gurii./ Apele zăpezii scoteau din pământ/ Floricele albastre, albe şi roşii/ Mărgele-nşirate la gâtu colinei./ Ne împleteam cununi din ele/ Le atârnam pe mâini/ Prin părul răvăşit de vânt./ Vedeam în zări până departe/ Şi ascultam cum creşte râul/ Din pământ./ Totul era viaţă“ (Topirea zăpezii). Toate acestea se adună pe un ax ideatic mărturisit ca o profesiune de credinţă, mai mult chiar, ca pe un rost al programului poetizării lumii satului veşniciei: „eu, cu ochii amitirilor/ Îmi căutam străbunii/ Arcul şi săgeata cu vârful ei ascuţit“ (Masca).

Discursul liric sobru, metaforizarea cumpănită, evocarea trecutului în halouri temperate, descripţiile ritualice, totul urmând regulile (nu spun: canonul) unei prozodii de o simplitate emoţionantă, iată ce caracterizează poezia de acum a Doinei Cetea pe care, dacă ar fi s-o încadrăm, după tabloul generaţionist lansat de Laurenţiu Ulici, aşezând-o în rândul şaizeciştilor, ar fi să-i surprindem, cu plăcere, evoluţia spectaculoasă prin tocmai esenţializarea fiorului poetic, vibrând sub aura mitologizării satului ca reper de viaţă, ancestral.