CRISTIAN VASILE: AUREL VLAD – O BIOGRAFIE POLITICĂ

Dincolo de festivism şi derapaje patriotarde, Centenarul Marii Uniri sărbătorit în 2018 a fost şi momentul prielnic pentru apariţia unor cărţi valoroase. Printre realizări am remarcat şi lucrarea semnată de Valentin Orga – Aurel Vlad. Evocări istorice, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Cluj Napoca, Editura Argonaut, 2018, 598 p. – o consistentă biografie a celui care a fost un tenace luptător pentru drepturile românilor din Austro-Ungaria, dar şi important om politic naţional-ţărănist în România Mare (ministru la mai multe departamente: Finanţe, Industrie-Comerţ, Interne, dar şi Culte-Arte).

Aurel Vlad – nepot al lui George Bariţiu – a fost o figură din planul al doilea al militanţilor ardeleni pentru unitate naţională de la 1918; coleg de generaţie cu Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida Voevod, prieten încă din anii studenţiei cu aceştia, a fost mereu alături de ei, ba chiar, până la 1914, cu un pas în faţă – după cum susţine Valentin Orga (p. 8). Calităţile sale de bun orator în Parlamentul de la Budapesta, precum şi determinarea afişată i-au atras atenţia lui Nicolae Iorga, care a scris despre Aurel Vlad în „Neamul românesc“ din vara lui 1906: „în acest trup fraged e multă putere de lucru şi, mai ales, multă hotărâre neînduplecată. E avocat în Orăştie, unde toţi ţin la dânsul, de la ajutorul său în presă, preotul [Ioan] Moţa, un tip de cleric luptător, până la cel din urmă ţăran. Vorba-i e uşoară, şi are solide cunoştinţe de drept. E stăpânul unei averi care-i poate sprijini cariera“ (p. 8). În 1910, însă, A. Vlad nu a mai intrat în parlamentul budapestan şi a rămas într-un con de umbră, reactivându-se abia în toamna anului 1918, când a contribuit decisiv la reuşita activităţii Consiliului Naţional Român Central. Pentru asigurarea ordinii în comitatele locuite de români, Aurel Vlad şi-a pus din nou la dispoziţia cauzei naţionale întreaga avere, garantând împrumuturi la diverse bănci (p. 10). Ceea ce l-a scos în evidenţă pe Aurel Vlad a fost caracterul său impulsiv, energic; în plus, era şi un personaj politic înstărit ocupând pentru decenii poziţii de conducere la Banca „Ardeleana“.

De la 1 decembrie 1919 a fost ministru de Finanţe în guvernul blocului parlamentar, primul cabinet al României Mari izvorât din alegeri (a fost ministru ad interim şi la Interne); a demisionat la 23 februarie 1920, fiind înlocuit cu alt ardelean apropiat de Iuliu Maniu, Mihai Popovici. În acest context, s-a distanţat de conducerea Partidului Naţional, ba chiar a candidat ca independent în 1921. După diverse tribulaţii, a revenit în conducerea executivă a Partidului Naţional şi apoi a fost integrat în conducerea partidului unificat (Partidul Naţional-Ţărănesc).

Deşi Aurel Vlad a fost un sprijinitor al culturii (p. 13) şi a activat în cadrul asociaţiei ASTRA, nu întotdeauna percepţia publică i-a fost favorabilă. Presa din epocă şi ulterior memorialistica au observat o anumită inadecvare a PNŢ atât la nivelul numirilor ministeriale, cât şi al gesturilor şi iniţiativelor politice sau individuale. Judecata mai aspră aplicată politicienilor din PNŢ pornea şi de la faptul că liderii naţional-ţărănişti au excelat prin promisiunea instituirii meritocraţiei. În guvernul Iuliu Maniu, Aurel Vlad a fost ministru al Cultelor şi Artelor pentru mai bine de un an, între 10 noiembrie 1928 şi 14 noiembrie 1929. Pe de altă parte, scrierile istorice şi mărturiile îl evocă mai mult prin prisma experienţei sale ministeriale la departamentul Cultelor, nu şi la cel al Artelor. Este adevărat că, din raţiuni obiective, A. Vlad a fost constrâns să se ocupe mai mult de politicile religioase, în contextul discuţiilor aprinse pe marginea legii cultelor şi a ratificării Concordatului cu Vaticanul. Însă atunci când activitatea lui de la departamentul artelor chiar a fost reflectată, acţiunile sale nu au beneficiat de aprecieri tocmai pozitive. Din acest punct de vedere, foarte comentată s-a dovedit descinderea lui Aurel Vlad din toamna anului 1929 la Paris, unde a avut o întâlnire cu marele Constantin Brâncuşi. În capitala Franţei se pare că ministrul Vlad, în loc să pună pe primul plan o ofertă de stat de colaborare pentru reputatul sculptor (eventual o comandă pentru o lucrare de artă monumentală), l-ar fi solicitat să-i lucreze un bust. Potrivit scriitorului Vintilă Russu-Şirianu, martor al discuţiei, Aurel Vlad i s-ar fi adresat astfel artistului: „am trebuinţă să-mi faceţi statuia. (…) Aşa mi-au cerut conaţionalii mei [concitadinii din Orăştie – n.n.]. [Vor] să-l pună [să pună bustul meu – n.n.] în parc. V-aş ruga să începem chiar azi, ca să terminaţi degrabă, oricât va costa…“ (Vintilă Russu-Şirianu, Vinurile lor…, Editura pentru Literatură, 1969, p. 47). Brâncuşi a declinat oferta, dar în acelaşi an Aurel Vlad a reuşit să îl convingă pe pictorul francez Jacques Maroger să realizeze un portret al său (care se păstrează astăzi la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane de la Deva, reprodus de altfel şi pe coperta cărţii lui Valentin Orga).

Ca ministru, Aurel Vlad a avut de înfruntat nu doar propriul orgoliu, ci şi aparent insurmontabile chestiuni financiare. Trebuie precizat că, din raţiuni bugetare, în contextul crizei economice mondiale, Ministerul Instrucţiunii Publice şi Ministerul Cultelor-Artelor au fost contopite în 14 noiembrie 1929 cu N. Costăchescu titular, Aurel Vlad fiind mutat la Ministerul Industriei şi Comerţului. Exista percepţia că A. Vlad nu era chiar potrivit ca ministru la Arte. Liviu Rebreanu nota în jurnalul său că a fost abordat de un lider ţărănist, Ilie Lazăr, care i-ar fi spus că „Vlad e un om admirabil, [dar] nu se pricepe la lucrările departamentului şi de aceea are nevoie de concursul meu“ (apud Valentin Orga, p. 398). Aurel Vlad a dorit să îl numească secretar general la departamentul Artelor chiar pe Rebreanu, în detrimentul lui Victor Eftimiu (şi el reputat scriitor, dar pe deasupra membru PNŢ şi deputat, care mai fusese şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti). Cu toată determinarea sa, A. Vlad a fost constrâns să renunţe la nominalizarea lui Rebreanu atunci când a fost ameninţat de colegul său de partid şi de guvern, Mihai Popovici, ministrul Finanţelor, că nu îi va da bani pentru minister dacă Victor Eftimiu va fi afectat cumva. În cele din urmă, Aurel Vlad l-a numit secretar general al ministerului pe Eftimiu, iar pe Rebreanu director la Teatrul Naţional din Bucureşti; însă nici aici autorul „Pădurii spânzuraţilor“ nu a rezistat foarte mult, acelaşi Victor Eftimiu luându-i locul. L. Rebreanu a îndeplinit pentru un timp şi funcţia de director al Direcţiei generale a teatrelor. Tot sub ministeriatul PNŢ, Rebreanu a fost numit la începutul anilor 1930 director al Direcţiei de Educaţie a Poporului din cadrul Ministerului Muncii, cu misiunea de a sprijini dezvoltarea culturii şi artei, însă a fost constrâns să demisioneze în urma unei violente campanii de presă.

Ulterior, locul acestei direcţii din cadrul Ministerului Muncii l-a luat departamentul Muncă şi Voie Bună, creat sub patronajul ministrului Mihai Ralea în timpul dictaturii regale. Sub dictatura regală şi Aurel Vlad s-a adaptat vremurilor şi – spre deosebire de Iuliu Maniu, critic fervent al regelui Carol II – a părăsit PNŢ şi a devenit chiar liderul local al partidului unic (Frontul Renaşterii Naţionale). Peste câţiva ani, o altă dictatură se înstăpânea, cea comunistă, iar Aurel Vlad (bancher, posesor de mari proprietăţi, ministru burghez în mai multe guverne, inclusiv la Interne) a fost o victimă sigură. A fost arestat la 5-6 mai 1950 şi a murit la Sighet. Monografia lui Valentin Orga este o lucrare necesară şi cu atât mai meritorie cu cât a fost văduvită de accesul la arhiva personală a lui Aurel Vlad (documentele s-au pierdut, la fel ca şi arhiva Băncii „Ardeleana“).