ION BUZAŞI: DIN ARHIVA EPISTOLARĂ A LUI LIVIU RUSU

Liviu Rusu (1901-1985) a fost una din somităţile Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii clujene. A traversat o existenţă în care succesele carierei şi recunoaşterii ştiinţifice au alternat cu interdicţii şi marginalizări. Astfel, după studii strălucite de specializare în străinătate, ajunge alături de Lucian Blaga, unul din cei mai preţuiţi profesori de estetică din învăţământul superior românesc. Lucrările sale Estetica poeziei lirice (1937), Essai sur la création artistique (1943), Logica frumosului (1946) sunt citate cu preţuire în studii erudite ale unor cercetători europeni. Dar în anul 1949 este scos de la catedră şi timp de doisprezece ani este bibliotecar la Biblioteca Academiei Române – Filiala Cluj. În anul 1961, când Lucian Blaga trecea la cele veşnice, este reprimit în învăţământul universitar şi se bucură de preţuirea şi admiraţia colegilor universitari şi a studenţilor care-i audiază cursurile. Pe coridoarele Filologiei clujene puteau fi văzute în acea perioadă personalităţi, devenite legende încă de atunci, ale învăţământului filologic românesc: Liviu Rusu, Henri Jacquier, Emil Petrovici. Am asistat la câteva cursuri despre tragicii greci, tocmai atunci îi apăruse monografia Eschil, Sofocle, Euripide, în colecţia „Oameni de seamă“ a Editurii Tineretului, şi am fost impresionat de felul pasionat, însufleţit în care Liviu Rusu îşi susţinea cursurile; mai ales citatele cu care îşi ilustra comentariul erau artistic citate sau declamate. Din această cauză, celor obişnuiţi cu expunerea ternă sau plictisită a multor cursuri din acea perioadă, prelegerile Profesorului li se păreau exagerate.

A fost deosebit de activ după revenirea la catedră. Un merit deosebit îi revine în integrarea firească în literatura română a lui Titu Maiorescu prin curajosul studiu publicat în „Viaţa Românească“, nr.5/1963, după două decenii de interdicţie dogmatică. A devenit o autoritate recunoscută în opera lui Titu Maiorescu şi editurile îl solicită să prefaţeze ediţii din opera criticului, iar revistele sunt onorate să-i găzduiască articole – pe care mai târziu le va reuni într-un volum intitulat Scrieri despre Titu Maiorescu. Eminescu, Blaga, Poezia populară – sunt alte teme fundamentale în cercetările sale din această perioadă. Devine conducător de doctorat şi mulţi dintre universitarii clujeni sau din alte centre universitare au fost doctoranzii lui Liviu Rusu. Unul dintre aceştia, Vasile Voia, s-a îngrijit de editarea Operei sale (în 6 volume apărute între 2004-2006), iar în 2018 i-a consacrat o monografie cu un subtitlu caracterizant: Liviu Rusu – Adevăr şi valoare .

Volumul Scrisori către Liviu Rusu (Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei, indice de nume de Ilie Rad, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020) cuprinde corespondenţa primită. Sigur că ideal ar fi fost să avem alături, în două volume, corespondenţa trimisă şi corespondenţa primită, Liviu Rusu fiind printre ultimii epistolieri din cultura română, pentru că este tot mai evident că acest mod de comunicare, atât de agreat odinioară de cărturarii români a căzut în desuetudine. Dar aşa cum ne spune Ilie Rad, unul din admiratorii statornici ai Profesorului, ironizat de Mircea Zaciu, care în jurnalul său notează maliţios despre un „delir admirativ“ al acestuia. O parte din corespondenţa trimisă s-a pierdut în timpul refugiului Universităţii clujene la Sibiu şi multe se află la destinatari de la care din varii motive nu s-au putut recupera.

Şi în forma aceasta scrisorile din arhiva epistolară a lui Liviu Rusu prezintă importanţă pentru istoria literară. Scrisorile puteau fi editate după criterii obişnuite, folosite de istoria literară: fie cel alfabetic, fie cel cronologic – ambele prezentau avantajul unei mai uşoare munci de editare, dar şi dezavantajul disipării informaţiilor de la un autor la altul. Ilie Rad, editor experimentat, a ales soluţia îmbinării celor două criterii: a adoptat criteriul alfabetic, dar în cadrul fiecărui emitent epistolele sunt ordonate cronologic.

Volumul se deschide cu răspunsurile la chestionarul pe care Liviu Rusu l-a adresat unor scriitori pe când îşi pregătea studiile sale despre creaţia artistică, despre logica frumosului şi despre estetica poeziei lirice. Răspund cu totală sinceritate Lucian Blaga ( la toate întrebările, adăugând într-un post-scriptum că l-ar interesa forma finalizată a studiului), Mihail Sadoveanu (care cumulează răspunsurile) şi Nicolae Tonitza. Un lot important de scrisori îl reprezintă cel al „cerchiştilor”, pentru că alături de Lucian Blaga, Liviu Rusu a fost unul dintre membri Cercului Literar de la Sibiu. Întâlnim numele lui Nicolae Balotă, Cornel Regman, Ştefan Aug. Doinaş, I. Negoiţescu ş.a. Sunt apoi scrisorile unor universitari, congeneri ai lui Liviu Rusu, pedagogul Ştefan Bârsănescu, Tudor Vianu, Al. Dima, dar şi din generaţiile mai noi: Dumitru Micu, Mircea Martin, Monica Lazăr. Multe şi încărcate de sentimentul recunoştinţei sunt misivele expediate de foştii săi doctoranzi, ajunşi nume celebre în studiul literaturii române sau al literaturii comparate.

Despre dimensiunea europeană a profesorului savant stau mărturie scrisorile trimise de nume cunoscute ca: Charles Lalo, Mario Ruffini, Wilhelm Reiter, Max Moullet ş.a.

Câteva scrisori au şi „anexe”; uneori acestea sunt chiar mai importante decât scrisoarea pe care o însoţesc: N. Balotă, Crişan Mircioiu, Mircea Martin ş. a. Una este de-a dreptul impresionantă. E vorba de paginile anexă la scrisoarea lui Ioan A. Vătăşescu, fost secretar general al Universităţii clujene, cu studii temeinice în ţară şi străinătate, doctor în litere cu o teză intitulată L’oeuvre de Victor Hugo en Roumanie; a funcţionat un scurt timp, în 1955, ca lector la Catedra de limbi romanice a Universităţii „Victor Babeş”. Ca secretar general al Universităţii, avea locuinţa de serviciu la Colegiul Academic (Casa Universitarilor). În urma unor intrigi didactice şi reclamaţii este demis din funcţie, i se ia şi locuinţa de serviciu; a fost portar la Liceul de Fete nr. 3 din Cluj, apoi s-a mutat la Câmpina unde a fost repartizată soţia sa, a fost învăţător şi profesor în acest oraş. Ajuns la pensie, îşi cumpără un apartament la Bucureşti, unde a şi murit. Îi cere sfatul lui Liviu Rusu cum ar trebui să acţioneze: să lupte pentru dreptatea sa şi pentru adevăr, prin memorii justificative sau să se resemneze, să renunţe la luptă? Alege prima cale şi redactează o serie de memorii, care „scrise cu talent şi la un înalt nivel intelectual, pot fi autentice pagini de roman”, după cum apreciază autorul ediţiei.

Ca şi la celelalte ediţii de epistole pe care le-a alcătuit (Mircea Zaciu, Ion Vlad, Constantin Ciopraga, Edgar Papu), Ilie Rad dă un titlu scrisorii, alegând un fragment, o frază ce rezumă semnificativ conţinutul ei. Adunate, acestea ar constitui liniile unui portret al cărturarului; toate converg spre caracterizarea lapidară a prefaţatorului, care a fost şi unul din învăţăceii săi devotaţi: „Liviu Rusu a reprezentat o lecţie de rigoare şi onestitate ştiinţifică”.