CLEOPATRA LORINŢIU: PARADOXALUL POET MOSHE ITZHAKI

Paradoxală, densă, sobră şi în acelaşi timp plină de emoţie adeseori discret disimulată este această mare poezie scrisă de Moshe Itzhaki, poet israelian, erudit, universitar, autor care scrie în ebraică şi care a avut părinţi evrei porniţi din România. El reuşeşte după părerea mea, atât cât am citit din opera lui, în traducerea rafinată a lui Paul Farkaş, un fel de sinteză superioară a sensibilităţii lirice, adunând laolaltă, aş zice ca într-un creuzet (cu teamă de comparaţia mea evident prea folosită în epoci diferite) vechi şi nou, memorie şi proiecţie, oriental şi occidental într-o esenţă distilată, o esenţă nobilă şi tare.

Antologia (Pasărea din urmă, traducerea din limba ebraică de Paul Farkaş, Târgu-Lăpuş: Galaxia Gutenberg, 2015) selectează poeme din şapte cărţi de poezie ale autorului (între altele, intelectual recunoscut, şef de catedră la programul educaţional interdisciplinar din departamentul ştiinţelor umanistice pentru studenţii masteranzi, devenit ulterior decan al Facultăţii de Studii Masterale de la Oranim).

Este o selecţie ca să zic aşa „făcută la sânge“, de care poate numai poetul şi redactorul Florin Mugur ar fi fost în stare dacă ar mai fi trăit, renumit pentru exigenţa sa obiectivă şi, totodată, pentru abordarea superioară a actului editorial.

Cred că este o selecţie foarte reuşită căci ne înfăţişează diamantul poeziei sub toate faţetele sale. Selecţia acoperă perioada cărţilor apărute între 1999 (Când soarele va apune) până în 2015 (Poeme noi).

Este o întrepătrundere subtilă între arhetipalul românesc şi cel ebraic, o sinteză neostentativă, accesibilă: iată spre pildă Ma-niş-ta-ná?, o exaltare luminoasă domină unele poeme în care palpită o durere răscolitoare.

Este o odă adusă durerii, nu ca masochism, ci ca celebrare a fiinţei prin nuanţele stărilor de spirit, fiinţă. Ma niş-ta-na? înseamnă în ebraică, De ce se deosebeşte această noapte de celelalte nopţi, adică întrebarea pe care fiecare evreu o pune în seara de Pessah şi care readuce în minte şi celebrează povestea istoriei eliberării evreilor din sclavia egipteană.

M-aş hazarda şi aş spune că puţine popoare au intensitatea trăirii evenimentelor ancestrale precum evreii. Ea, intensitatea, trăieşte în modern cu aceeaşi acuitate, nu există teme care datează, teme desuete de pe care trebuie şters praful. Nu există relativizarea protocronismului. Oricât de moderni şi de „updataţi“ ar fi, autorii vizitează temele străvechi, arhetipale, biblice deci, cu aceeaşi acuitate a simţurilor treze.

De altfel, o emoţie sintetizată aş zice că este ceea ce inspiră poezia de mare clasă a lui Moshe Itzhaki. O poezie cu suficiente ramificaţii culturale dar în aşa măsură încât multele repere nu-i strică limpezimea. „Ca un centaur galopez/ pe hotarele câmpiei/ în apropierea Muntelui Tabor./ Prea cuvioasa Deborah/ încă mai sălăşluieşte sub curmal/ şi supusul ei comandant Barak/ e pregătit deja de luptă./ Yael îşi ascute un ţăruş în cort/ pentru a-l răpune pe Sisrah/ ce îşi va da ultima suflare/ Pe coapsele ei.// Pe sfârcul Taborului o mânăstire/ Ce priveşte spre lanurile de grâu!/ Curând boabele de grâu/ vor deveni făină/ iar mâinile vor frământa-n aluat/ şi vor coace/ pâinea cea de sabat.“ (Rătăcind prin Emek IzraEl)

Vedeţi că totul este aluziv, totul e trimitere la poveştile biblice, Emel IzraEl este Valea Domnului, acolo unde Dumnezeu însuşi ar fi sădit sămânţa. În adevăr, simbolurile şi referirile străbat ca-ntr-un zig zag istoria, miile de ani, cu nemaipomenită dexteritate lirică.

Iată, spre pildă, această „Rugăciune de-ncheiere“ ( prin tradiţie, aceasta sfârşeşte Ziua Ispăşiririi Yom Kipur, cea mai însemnată dintre cele trei mari Sărbători evreieşti. Este o sărbătoare foarte sobră şi austeră, care înseamnă un post absolut de 25 de ore şi marchează ziua ispăşirii).

(Cer iertare pentru paranteza deschisă, evident prea lungă: o tradiţie iudaică spune că, după ce poporul a păcătuit prin idolatrie, Yahve s-a răzgândit din intenţia de a dărui poporului Legea cea sfântă. Yahwe este numele propriu al lui Dumnezeu în Biblia ebraică, care înseamnă „El face să devină“. Acest nume aparţine, conform Bibliei, Eliberatorului poporului ales Israel. Pentru iudei şi creştini deopotrivă, El reprezintă Creatorul, Judecătorul şi Sursa mântuirii întregii lumi.

Dar când a văzut cum zece zile de-a rândul poporul a stăruit în pocăinţă, în ziua a zecea (adică, tocmai în ziua de Yom Kipur) Domnul „a iertat păcatul poporului“ şi i-a dăruit totuşi Legea. Cu alte cuvinte, Yom Kipur celebrează, de fapt, milostenia pe care a arătat-o Dumnezeu poporului său. Tema ei este ispăşirea şi iertarea).

Poate că asemenea explicaţii şi plonjări ar fi necesare pentru foarte multe din referinţele apărute în această carte de poezie?

Da şi nu.

Căci poezia curge cumva înglobând referinţele, spune fiecăruia cât este pregătit să înţeleagă sau poate, să simtă: „Doar o singură dată/ înaintea morţii/ să fiu precum pământul. Să rodesc din sine-mi/ precum pământul după ploaie.(…)Şi când mă voi întinde pe pământ/ va răsări din mine un vlăstar/ şi va trece Sambationul/ precum un peşte încolţind în mine/ legându-se de cordonul ombilical/ ca să curgă un alt sânge/ prin noile mele artere/ şi să-mi spele rădăcinile-mi îmbătrânite./ Doar o singură dată/ să fiu precum pământul/ şi să scot urlete“.

Vizitarea temelor culturale străvechi revine cu putere în cartea Purtat de vânt (2011), într-un jurnal de călătorie cretan, în care anecdotica pierderii valizei de turist se împleteşte cu sumedenia de repere mitologice, cu Zeus, Hera şi Dionysos, cu Orfeu, Dedalus şi Ikarus, cu drumul spre Knosos şi leitmotivul dansului lui Zorba aducându-se spre mai aproape de reperele prezentului.

„Pe crestele Carpaţilor în miezul unei zile sfinte“ aduce, de pildă, fiorul inspiraţiei către locul rădăcinilor familiei poetului („Cărarea pe care copil fiind rătăcesc de o viaţă-ntreagă“ frumos spus.) De altfel, poetul care călătoreşte îşi presară sugestiile prin poeme, cu dexteritate (Purtat de curenţi. Canionul Wintegar, Slovenia) simbolurile însă sunt reluate: „Dar iată un peşte aproape invizibil/ croindu-şi drum în tăcere împotriva curentului./ Un peşte ce stăpâneşte secretul/ în însuşi trupul său/ şi care învinge în tăcere/ furtunile ce se scurg/ şi cad pe cascada vieţii”. Aflăm amănunte despre viaţa şi cariera poetului din frumoasa postfaţă semnată de prozatorul Radu Ţuculescu, căruia îi este dedicat un superb poem (Ca un măr pe marginea drumului…): „Ca un măr la sfârşit de septembrie/ cu crengi ce se-ndoaie de povară/ înclinându-se în poziţii ademenitoare/ pe marginea unui drum cârpit în timp/ plin de hârtoape în drumul nostru/ de la Cluj-Napoca la Sighetu Marmaţiei“.

Anume că părinţii săi veniseră din România şi vorbeau în casă româneşte, încercând să îl deprindă cu limba română. Urmează o destăinuire foarte francă a poetului care ridică puţin vălul de mister asupra unor realităţi ale timpului: „O vreme, i-am ascultat, ba chiar am început să dau replici în limba română… Dar a venit şcoala unde a început o mică teroare. Tuturor copiilor ai căror părinţi veneau din alte ţări li se punea o ”ştampilă” de către ceilalţi. De exemplu, evreii-marocani erau numiţi cuţitari, evreii polonezi-mincinoşi, evreii români-hoţi şi aşa mai departe. Drept pentru care am refuzat să mai vorbesc româneşte cu cea mai mare încăpăţânare. Tata se înfuria de-a dreptul de muţenia mea de acasă şi atunci ţipa şi zicea, mutule!

Fără îndoială, cele evocate de Radu Ţuculescu, alături de care Moshe Itzhaki şi traducătorul Paul Farkaş se plasează într-un triunghi literar care sunt sigură ca va face istorie literară, reprezintă dovezi deosebit de interesante pentru profilul scriitorului.

Un scriitor rafinat, de profunzime intelectuală dar neostentativ, un subtil creator de emoţii, rare adeseori, un cerebral alunecat pe panta sentimentului, un romantic incurabil ancorat în prozaismul modernităţii, un paradoxal de referinţă. Am apreciat în mod deosebit versul pe care prozatorul Radu Ţuculescu l-a ales pentru a-şi încheia frumoasa postfaţă, vers definitoriu pentru felul în care poetul Moshe Itzhaki contemplă lumea prin ocheanul lui poetic: „Dacă eram pasăre migratoare/ desigur eram un pelican corpolent/ întotdeauna încheietor de rând…” (Pasărea din urmă)

Tradus în română în echivalenţele remarcabile ale lui Paul Farkaş, Moshe Itzhaki, poet al Ţării Sfinte, ni se reîntoarce cumva prin limba română, în matricea arhetipală care-i îngloba, odinioară, părinţii.