CRISTIAN VASILE: STATUL BUNĂSTĂRII ÎN TRECUTUL ROMÂNESC

Pentru mult timp, în spaţiul cultural autohton, istoria socială a fost în suferinţă. Înainte de 1989, în principal în primul deceniu şi jumătate de comunism, a fost privilegiat palierul luptei de clasă, abordarea fiind una deformatoare şi falsificatoare. S-a trecut apoi, în contextul comunismului naţionalist, la o istorie pozitivistă care exalta un trecut eroic, cu accent asupra istoriei politice şi cu neglijarea perspectivei sociale (care oricum ar fi intrat în vizorul cenzurii ideologice). Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl, studiile unui Aurel Răduţiu etc. au putut suplini doar în parte o carenţă sistemică. Postcomunismul a păstrat multe dintre tarele din trecut, iar istoriografia a câştigat puţini cercetători care să fie cu adevărat specializaţi în istorie socială.

Cu toate acestea, au existat câteva iniţiative individuale şi instituţionale ce au fost menite să îmbunătăţească situaţia sus amintitei discipline. Pe lângă Revista de istorie socială sau Asociaţia Română de Istorie Socială, au existat istorici, sociologi sau politologi care în studiile lor s-au aplecat cu probitate, mai mult sau mai puţin sistematic, asupra unor subiecte de istorie socială. Unul dintre aceştia – venit din zona cercetării curentelor ideologice – a fost Victor Rizescu, iar acest lucru se vădeşte într-un volum publicat recent – Statul bunăstării pe filiera românească. Fracturi ale dezvoltării şi rupturi ale memoriei, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2019, 152 p.

Autorul încearcă să ofere o cheie de înţelegere a procesului de dezvoltare în cazul politicii muncii şi al dispozitivelor de protecţie socială, mai ales în prima jumătate a secolului XX (p. 8). Totuşi, un ultim capitol se apleacă inclusiv asupra regimului muncii şi a problematicii sindicalismului şi politicii sociale imediat după instaurarea regimului comunist (Aşezămintele statului social în România. Fracturi ale dezvoltării şi rupturi ale memoriei). Victor Rizescu s-a străduit să verifice în context naţional valabilitatea enunţurilor comparative menite să revendice toate încarnările ideologiei şi politicii fasciste de partea tiparelor sociale şi a formelor culturale cu orientare modernizatoare sau modernistă (p. 7). A rezultat de aici o cercetare complexă privitoare la diversele pledoarii corporatiste şi la modul în care diverşi autori, mai ales interbelici, s-au influenţat reciproc. Autorul a urmărit întrepătrunderea dintre dimensiunea politică a proiectului corporatist şi cea a dialogului purtat cu viziunea sindicalismului în sfera mişcărilor de reprezentare a intereselor profesionale. El deplânge „scepticismul faţă de tot ceea ce interferează cu teritoriul stângii“, o zonă cultural-ideologică în care pare a integra şi liberalismul cu deschidere socială, îndeosebi din anii 1920 şi 1930. Acest tip de liberalism de stânga (sau socialist) l-ar putea include şi pe Dumitru Drăghicescu.

Conform lui Victor Rizescu, păcatul originar al istoriografiei autohtone ar putea fi trunchierea sub comunism a istoriei sociale şi sindicale româneşti prin acreditarea tezei potrivit căreia sindicalismul muncitoresc angajat politic la extrema stângă ar fi fost unica forţă care a acţionat în direcţia schimbării sociale dezirabile. Fără să ofere exemple concrete şi fără o raportare nuanţată la literatura de specialitate, autorul susţine că „anticomunismul necalibrat îşi dă mâna fără să vrea cu reziduurile academice ale comunismului pentru a lăsa neatinsă (…) o interpretare stringent neverosimilă“ (p. 12). Este posibil să aibă dreptate, însă, atunci când remarcă reticenţa cercetătorilor români de a explora rolul jucat de dreapta (inclusiv centru dreapta) într-un tronson al vieţii sociale asociat în mod predilect cu valorile stângii (p. 15).

Pe lângă teme precum emanciparea muncii, protecţia socială, politica reprezentării profesionale, Victor Rizescu se ocupă în carte de maniera aclimatizării româneşti, mai ales pe filieră franceză, a pledoariilor destinate să acrediteze în context ideea intervenţiei mediatoare a statului în raporturile dintre factorii economici sau în relaţiile dintre muncă şi capital (p. 16). Autorul discută contextul adoptării şi posteritatea unor acte normative precum Legea sindicatelor profesionale, adoptată în 1921 sub întâiul ministru al Muncii, Grigore Trancu-Iaşi (pp. 27 şi urm); în plus, scoate la lumină opera unor autori mai mult sau mai puţin uitaţi precum N. Petrescu-Comnen, ilustrând perspectiva liberală în ceea ce priveşte politica socială şi de reprezentare profesională (pp. 25-26). O idee care revine de-a lungul cărţii este aceea că există şi o interpretare liberală a corporatismului. Cum am anticipat, în tentativa de reconstituire a originilor statului bunăstării, Victor Rizescu trece în plan secund – ca factori de schimbare – militantismul socialist şi sindicalismul muncitoresc politizat. În schimb, privilegiază alte elemente: pledoariile liberale cu orientare de stânga; ideile de factură corporatistă referitoare la reprezentarea intereselor profesionale (cu instituţiile asociate, având o latură antisindicală); mişcarea de reprezentare profesională a claselor mijlocii (meseriaşi, mici industriaşi, membri ai profesiilor intelectuale) (p. 44).

În carte, regăsim o tratare nuanţată a doctrinei corporatiste care – pentru autor – este şi altceva decât „un proiect de organizare politică al dreptei şi asociată aproape exclusiv cu figura lui Mihail Manoilescu“ (p. 45). Analiza corporatismului din epoca de dinainte de 1934 seamănă cu o muncă de detectiv şi a inclus parcurgerea unor publicaţii neglijate până acum. Nu este de mirare că „mostre de pledoarie corporatistă au putut fi identificate în locuri surprinzătoare“ (p. 48), de la Nichifor Crainic până la zona organizaţiilor de reprezentare profesională a claselor mijlocii. Este interesant de observat că în această sferă a partizanilor corporatismului se plasează în mod pregnant la începutul anilor 1930 arhitectul I.D. Enescu cu a sa Confederaţie Generală a Asociiaţiilor Profesionale şi cu revista Drum nou, construită în jurul revendicării obsesive a edificării unui stat al breslelor (pp. 50-51). L-a acompaniat în acest demers juristul Ion V. Gruia. Dacă iniţial un Mihai Ralea, ca şi alţi naţional-ţărănişti, a formulat delimitări faţă de acest gen de corporatism, în anii 1938-1940 strălucitul eseist de la Viaţa românească – în calitate de ministru al Muncii – a patronat reînfiinţarea breslelor precum şi forma carlistă a corporatismului (la care şi I.D. Enescu a căutat să contribuie prin scrisul său). Mai mult, alături de M. Ralea, în lista de miniştri ai guvernelor dictaturii carliste îl vom regăsi şi pe sus amintitul I.V. Gruia (între altele, unul dintre iniţiatorii legislaţiei antisemite). Un alt asociat al lui I.D. Enescu, Grigore Forţu – şi el colaborator la Drum nou şi adept al corporatismului – preconiza inclusiv „desfiinţarea partidelor politice“. Atât corporatismul, cât şi suprimarea pluralismului politic au fost instituite de Carol al II-lea în 1938, este adevărat, cu sprijinul altor actori politici. Pare un caz de apropriere ce merită aprofundat.

Cartea lui Victor Rizescu este de fapt o elaborată propunere de reconceptualizare postcomunistă care se întemeiază pe surse istorice variate, neglijate de alţi autori. Poate se impunea o mai nuanţată schiţare a unor biografii; Cristian Racovski, Sidney Webb şi Beatrice Webb nu au rămas doar autori de texte polemice sau academice, fiind implicaţi şi în cauze politice (prosovietice) extrem de discutabile, ca să folosim un eufemism.