NICOLA BÂRNA: „TEXTUALISMUL“ ROMÂNESC. O SCHIŢĂ RETROSPECTIVĂ. (II)

(Continuare din numărul trecut)

Importante şi caracteristice sunt şi cultivarea recursului la intertextualitate, afişarea metaficţiunii, „dezvăluirea procedeului“ (şi se poate spune că la un moment dat „semnul“ inconfundabil, „marcatorul“ caracteristic al arborării atitudinii textualiste la prozatorii optzecişti consta în câte un „gest“ radical, performat în sânul textului, „referirea la text în text“ invocată de Gheorghe Iova, de pildă adresarea directă a naratorului către cititor, autodescripţia auctorială sau autocomentariul, vizând chiar cele scrise/citite „tocmai atunci”, înfăţişând – cu multă concreteţe, de obicei – chiar acţiunea de scriere a textului în chestiune, deconspirând ironic iluzia reprezentării şi vădind artificiul intrinsec al literaturii). Reprezentanţii textualismului se străduiau să investigheze concret, prin practica textuală, diferitele variante posibile ale relaţiilor dintre text, narator, personaj, naraţiune, „realitate”. În principiu, de la „textualişti” asumaţi s-ar fi putut aştepta o atitudine constând în respingerea oricărei referiri la experienţa de viaţă şi la modurile narative realiste, în practică însă prozatorii optzecişti textualişti au dorit – după cum s-a văzut din acţiunea lor în arena literară, din scrierile lor – să obţină o nouă modalitate de „scriere” a „realului”, presupusă mai eficace şi mai autentică decât cele vetuste, promovate de formulele anterioare ale „reprezentării“ vieţii prin literatură. Textualiştii români nu se doreau aşa-zicând evazionişti, ci, dimpotrivă, puternic conectaţi la „real”, scop în care operau (fireşte, în diferite grade şi în diferite maniere, nu conform vreunei „reţete” unice şi rigide) cu elementele arsenalului lor de sorginte teoretică, aşa-zicând „tehnicistă” (metatextul, paratextul, hipotextul, autoreferinţa, fragmentarismul, colajul, suprapunerea vocilor, registrelor, planurilor etc., etc.). O teorie – sau o doctrină – completă şi detaliată a textualismului românesc, ori o descriere cuprinzătoare a realizărilor lui nu găsim în textele programatice ori de autocomentariu emanând de la cei care au fost consideraţi reprezentanţi ai curentului în chestiune: existau puncte de vedere diferite, unghiuri de abordare diferite, chiar dacă, în ultimă analiză, convergente ori înrudite. Pot fi lămuritoare, însă, câteva citate din diferite intervenţii ale scriitorilor apropiaţi de mişcarea respectivă. Astfel, de pildă, Vasile Andru opina: „Aşadar, noţiunea de text este redefinită. Are loc o masivă inserţiune de materie considerată până acum ca neliterară. Dinspre lume spre literatură vin curenţi multipli şi scriitorul învaţă să-i capteze. Aceasta în avantajul autenticităţii, al ideii de complexitate. Firul epic este întrerupt, în pagină sunt introduse detalii notate «pe viu», sau fragmente dintr-un cod normativ, dintr-un ziar, sau e introdus un relansator textual, sau stenograma unei conversaţii de pe stradă”. Acelaşi Vasile Andru se străduia să explice, cât se poate de „pe viu”, ceea ce numea „conştiinţa TEXtualităţii”: „Notăm câteva propoziţii care ţin de o conştiinţă modernă a scriitorului: Eu scriu că scriu. Sau: Eu aleg, în acest moment, în faţa hârtiei de scris, un mod de formalizare pentru cele văzute, trăite, petrecute. Sau: Eu transform în text o întâlnire dintre corpul meu şi lume. Şi: A fi conştient că scriind poţi fi absorbit ca parte integrantă a textului, poţi cădea în capcane ritualiste, poţi zgândări răni narcisice. Când această conştiinţă a textualităţii funcţionează, nu se produce acel tip de confuzie romantică eu-lume”. Iar Gheorghe Crăciun afirma, între altele, în cuprinsul unei pledoarii-demonstraţii: „Deliteraturizarea percepţiei şi a discursului narativ, punerea în discuţie a unor «relaţii de producţie» estetice, până acum trecute sub tăcere (scris-citit, enunţ-enunţare, autor-narator-personaj, limbă vie-limbaj, descriere-povestire, povestire-prezentare), revizuirea naturii şi importanţei categoriilor de «specie» şi «gen», reconsiderarea practică a conceptelor de «invenţie» şi «reprezentare», opţiunea pentru «text» ca structură deschisă sunt probleme care apar în manifestările acelei conştiinţe teoretice despre care vorbeam (…)”. Consideraţii teoretice şi observaţii, deducţii ori recomandări aplicative deosebit de substanţiale privind subiectul textualismului, mai precis spus al înnoirii literaturii, se găsesc la Mircea Nedelciu, în faimoasa prefaţă (de peste 50 de pagini !) pe care scriitorul a publicat-o în prima ediţie a propriului său roman Tratament fabulatoriu. Respectiva prefaţă este un text (cu adevărat un «text», în sensul „tare“ pe care îl vehiculau şi ilustrau „textualiştii“) extrem de complex, oarecum alunecos, cumva ambiguu, care a generat comentarii contradictorii: s-a spus, şi însuşi scriitorul a susţinut-o, că ar fi fost un text „viclean”, o stratagemă menită să păcălească vigilenţa represivă a autorităţilor totalitare şi să legitimeze în faţa acelora literatura novatoare a optzeciştilor, aşa că – au dedus unii – nu ar trebui citit şi azi „în litera” lui. Totuşi, cu toată „viclenia” pe care va fi conţinut-o, textul se cuvine să fie citit ca atare, cu bună credinţă, măcar ca document de epocă. Acolo găsim, de pildă, afirmaţii precum aceasta: „Iluzia scriitorului că ar putea calcula şi controla toate efectele de lectură stă la baza utopiei textualismului în viziunea grupului «Tel Quel»: Este semnificativ faptul că el nu a avut eficienţă economică (succes de librărie), dar unele mijloace puse în lucru cu această ocazie pot fi valorificate. Dacă problema literaturii este aceea de a «face omul», de a participa la o largă acţiune de formare a omului nou, atunci stăpânirea a numeroase tehnici narative, autoreferenţialitatea (în felul acestei prefeţe), introducerea testelor şi a conexiunilor inverse, piedicile puse lecturii «consumiste» şi încercările de a dota cititorii cu mijloacele adecvate de analiză, toată această desfăşurare de forţe auctoriale face parte din procesul de conştientizare a participării la nobila acţiune antropogenetică”. Trebuie să reamintim, totuşi, că ceea ce s-a numit – în legătură cu literatura „optzeciştilor” – „textualism” nu a fost (nici în planul autoprezentării teoretice, nici în cel al practicii de creaţie literară propriu-zisă ) o mişcare unitară, riguroasă, cu o estetică şi o tehnică unice: la un moment dat, „textualismul” devenise un „concept umbrelă”, cum a relevat-o cu sagacitate Adrian Oţoiu, care, de altfel nota undeva: „Noţiunea de textualism (cu toată pletora de termeni derivaţi: a textua, textuare, textualizant, texistzenţă, inginerie textuală, maşinărie sau producţie textuală…) va ajunge să definească un ansamblu destul de heteroclit de procedee, ceea ce-l făcea pe Gheorghe Crăciun, unul din teoreticienii cei mai avizaţi ai mişcării, să exclame: «Textualismul nu era nici pentru mine o teorie prea clară !»”. Dezbaterile şi expunerile teoretice – fie ele şi fragmentare – asupra, în cele din urmă, destul de evanescentului concept de „textualism” (ca denumire a unei metode de creaţie şi a unui curent literar) nu aveau să continue multă vreme, şi nici să se amplifice. Mai târziu, în anii nouăzeci şi după anul două mii, în lupta de idei şi în confruntarea ideologiilor estetice, s-a recurs la termenul de „postmodernism” pentru a desemna literatura percepută drept novatoare, iar textualismul a făcut figură de caz particular, de etapă tranzitorie, versiune secundară a postmodernismului. Astfel, în arena disputelor literare cu susţinere teoretică, textualismul a fost aşa-zicând „absorbit” de postmodernism, persistând ca termen independent doar pentru demersuri istoriografice, pentru desemnarea unei etape şi a unui „versant” al prozei româneşti din ultimele decenii. Cu privire la locul, rolul şi ponderea textualismului în peisajul prozei optzeciste, consideraţii lămuritoare găsim la Mircea Cărtărescu (el însuşi „optzecist”, însă nu şi „textualist”, astfel încât expozeul lui e obiectiv, dacă nu chiar puţin ostil, pişcător la adresa gloriei textualismului şi a importanţei acestuia), în Postmodernismul românesc: „Rareori însă – ca să revin la optzecismul prozastic «standard» – cei doi versanţi ai microrealismului textual s-au echilibrat perfect în opera vreunui autor. Chiar de la începutul istoriei grupului s-a conturat o fisură între prozatorii care se arătau mai curând atraşi de primul termen al sintagmei («realiştii» grupului) şi cei care meditau mai ales la aspectele textuale ale povestirii: «textualiştii». Distanţa între ei este una graduală, dar privind lucrurile de departe linia de demarcaţie este destul de limpede. În mod aparent paradoxal, «textualiştii» (…) erau mai vechi ca formulă în cenaclul «Junimea» decât ceilalţi. Grupul «Noii» a apărut la începutul anilor ’70 în climatul structuralismului şi poststructuralismului francez şi al sociologismului neomarxist aferent. Dar către 1980 ei erau deja percepuţi de către prozatorii cu cinci-şase ani mai tineri drept un grup marginal, cu o poetică interesantă, experimentală, dar care data iremediabil. Mentorul cenaclului, Ov.S. Crohmălniceanu, descuraja şi el, sistematic, dogmatismul textualiştilor, preferând textele mai aderente la realitate. Este motivul pentru care textualiştii, care telquelizau iniţial destul de ortodox, au glisat către genuri prozastice de compromis, cu un mai mare succes de public. Dacă textualismul a impregnat, indiscutabil, întreaga proză optzecistă, mărindu-i capacitatea de reflecţie teoretică şi complexitatea formală (şi pregătind-o pentru complicatele manevre textuale ale metaficţiunii postmoderne), nu e mai puţin adevărat că el însuşi, după 1980, nu a mai existat în stare pură. Scrierile «puriste» publicate după această dată de Gh. Iova sau Gh. Ene erau redactate, în general, cu mult înainte. Norma optzecistă nu o vor reprezenta însă aceşti autori, rămaşi, teoretic, cu un deceniu în urmă (…), ci Gheorghe Crăciun şi, mai ales, Mircea Nedelciu, scriitori capabili să genereze o proză mai puţin elitistă. Mai solid ancorată în real, rămânând la fel de sofisticată textual ca şi cea a «radicalilor»”. Ceea ce rămâne de necontestat, e că, deşi, de la un moment dat, „depăşit”, marginalizat, trecut în uitare, textualismul optzeciştilor a avut o însemnătate notabilă, a fertilizat proza românească a epocii. Nu puţine din operele prozastice importante concepute în epoca respectivă (şi publicate atunci sau mai târziu) sunt legate de textualism şi îi sunt tributare sau îl ilustrează într-o anumită măsură (chiar dacă nu îl reprezintă propriu-zis, în ipostaza lui „dură”, puristă). Vom aminti doar câteva, dintre cele mai cunoscute sau considerate mai importante, din creaţia unor scriitori ca: Gheorghe Iova (Texteiova, 1992; De câţi oameni e nevoie pentru sfârşitul lumii: pulberi şi ţăndări ale unor resturi de fragmente ale urmelor pe care le-a lăsat un roman visat de mai multă vreme, 1999; Excursia în plină desfăşurare, 2010, dar şi, desigur, volumul de eseuri textualiste despre textualism Acţiunea textuală. Bunul-simţ vizionar, 1999), Gheorghe Ene (O spovedanie a textului, 1999), Mircea Nedelciu (Aventuri într-o curte interioară, 1979; Efectul de ecou controlat, 1981; Amendament la instinctul proprietăţii, 1983; Zmeura de câmpie (roman împotriva memoriei), 1984; Tratament fabulatoriu, 1986; Şi ieri va fi o zi, 1989; Zodia scafandrului, 2000), Gheorghe Crăciun (Acte originale. Copii legalizate, 1982; Compunere cu paralele inegale, 1988; Frumoasa fără corp, 1993; Pupa russa, 2004), Constantin Stan (Nopţi de trecere, 1984; Vară târzie (despre iubiri în vremuri de pace şi război), 1985); precizăm că unele dintre ele au fost publicate la mulţi ani după ce au fost scrise. Lista nu e completă, fără îndoială.