ALEXANDRA MEDARU: RĂU ŞI FRUMUSEŢE ÎN PSALMI DANTEŞTI

Poezia lui Radu Vancu aminteşte de iadul şi raiul danteşti. Câtă frumuseţe există în lume, tot atâta rău este pe pământ, iar cele două sunt rezultatul aceluiaşi Demiurg, un Demiurg surd, faţă de care Radu Vancu se exteriorizează prin singura revoltă pe care o cunoaşte – poezia –, sperând el că aceasta îl va scoate viu din asta (n.m. din lume şi infernul asociat ei), altfel ea nu există.

De altfel, toţi Psalmii (publicaţi la Casa de Editură Max Blecher în 2019) sunt poeme ale contrastului, ale refulării, ale frumuseţii, ale răului, ale violenţei, ale durerii şi ale revoltei împotriva unui Dumnezeu nepăsător, pe care poetul Radu Vancu îl ia în derâdere într-un poem ca [Meştere al degeţelelor de copii], căruia îi scrie ca unui prieten pe care îl ştie singur într-un poem precum [«Dobre vecer», „meştere al fulgului de zăpadă“] sau pe care îl dojeneşte într-un poem ca [«Guten Abend», Meistere al bratwurştilor], dojenindu-se, la o adică, şi pe el, însuşi, căci Radu Vancu se identifică pe alocuri cu Dumnezeul căruia i se adresează. Întreaga retorică a poetului este, de fapt, un monolog intern care ne permite să pătrundem adânc în spiritul lui Vancu (Toate s-au scris – & nimic n-a contat. /… / & la ce bun să scrii paradisul / & totuşi scrii paradisul – p. 7), în monografia lumii (Îţi scriu acum din Göteborg, tocmai / mâncasem un burger Redneck & mă întorceam / spre hotel, am trecut pe lângă micul cimitir / de lângă pârâu. Oamenii din cimitir erau / morţi & era frumos, scăpaseră. – p. 35) şi în universul personal al unui poet (Am mai scris un poem despre asta, / dar atunci făceam mămăligă în Sibiu, / acum fac în Londra, poate că Tu fiind ubicuu / nu înţelegi, dar e vorba de 3.000 km distanţă / între mămăliga de aici / & cea din mansarda cu Cami & Sebastian. – p. 42-43), care nu ascunde nimic, ci se deschide cititorilor, indiferent de judecata acestora, un fel de Judecată de Apoi pentru poetul ce zăreşte în lumea exterioară coexistenţa brutală dintre frumos şi rău.

Frumosul este acolo unde se află Sebastian şi Cami. Frumosul se regăseşte şi în timpul petrecut cu ei, cu toate că răul nu lipseşte nici măcar în astfel de clipe. Când Sebastian suferă o fractură de os resimţim fractura de spirit pe care o trăieşte poetul Radu Vancu, care la un moment dat afirmă că: Scrisul va fi şi mai dureros de acum înainte – p. 24.

Şi e dureros prin cuvintele folosite (pe care poetul nu le caută, ci le lasă să curgă natural), prin imaginile construite, prin istoriile împărtăşite: sângele ţâşneşte din cer în timp ce frumuseţea se ascunde într-un zâmbet de copil, iar toate acestea se petrec sub ochii unei divinităţi cinice, care nu se înduplecă nici măcar când sute şi sute de mii de oameni ies în stradă, rezistând iadului şi astfel civilizându-se (Civilizat e numai omul care a trecut prin infern. – p. 41 –, afirmă Radu Vancu).

Nu regăsim în acest volum numai poezie socială, ci şi drame familiale care ar putea fi dramele oricăruia dintre noi. Numai că la poetul care se autointitulează drama queen (p. 11) aceste drame sunt traumatice, legate cu precădere de moarte şi de sinucidere. Degeaba îi aminteşte Radu Vancu lui Dumnezeu că dialogul lor este unul purtat între indestructibili, deoarece în poemele familiale fragilitatea poetului strigă să fie auzită, şi auzim într-adevăr viziunea nihilistă asupra morţii şi sinuciderii: atâtea morţi, fiecare dintre ele un strat în plus de fosfor metilic pe brelocurile atârnate de genele mele supraîncărcate ca un pom de Crăciun suicidar (p. 51). Mai mult, poetul aminteşte de faptul că suicidari sunt poeţii care scriu la persoana I, şi astfel se pun bazele uneia dintre temele centrale ale volumului, întrucât toate poemele sunt o reflecţie a eului poetic la persoana I. Sinuciderea nu are loc în viaţa reală. Sinuciderea are loc pe hârtie cu fiecare cuvânt scris pe foaie cu sânge. Iar acest tip de scriitură este oglinda unui poet care îşi descompune şi recompune genialitatea în fiecare vers, în fiecare strofă, în fiecare poem.

Câteva poeme impresionează cu precădere: [Dacă într-adevăr oamenii ar fi vii] (Dacă într-adevăr oamenii ar fi vii, ar trebui să urle fără oprire câteva ore pe zi. – p. 34), [Salut, «maître» al Taborului & al Resurecţiei] (mă gândeam numai să te întreb / dacă singurătatea asta extremă / în care m-a aruncat literatura / Ţi se pare ok, dacă Te-ai gândit vreo secundă / la ea când ai lăsat literatura să fie, / şi dacă Ţi s-a părut etic să laşi literatura să fie. – p. 59) sau [Nu pricep de ce, mai devreme sau mai târziu] (Nu pricep de ce, mai devreme sau mai târziu, nu ne sinucidem cu toţii / 7 miliarde de sinucideri simultane: abia asta ar fi, cu adevărat, o glumă. – p. 71).

Singurătatea şi suicidul merg mână în mână în poezia lui Radu Vancu, tot aşa cum frumosul şi urâtul se întrepătrund într-un univers poetic dantesc, unde poetul oscilează între tensiune şi nobleţe, dragoste şi necaz, atroce şi beatitudine. La o adică, asta e lumea! La o adică, astfel ni se relevă un poet de geniu care ştie că: Au existat inimi în care s-au născut zei. A mea nu a fost una. […] Au existat inimi în care au putrezit zei. A mea a fost una. – p. 62.

Numai aceste ultime două versuri ar merita să fie premiate şi, mai departe, traduse peste graniţe. De departe, Psalmii lui Radu Vancu constituie un volum ce ar merita citit, şi recitit, şi recitit până când versurile cuprinse în el ne vor rămâne pe retină, în minte şi în inimă, căci rândurile scrise de acest poet extraordinar sunt giuvaiere ale literaturii contemporane româneşti.