Ariana Macarie (n. 1944) s-a remarcat încă de la finele anilor 1980 prin numeroase expoziţii personale de creaţie vestimentară (prima dintre ele a fost prezentată cu succes „mediatic“ la Teatrul Foarte Mic, condus pe atunci de Dinu Săraru). Imediat după revoluţia din decembrie 1989, s-a căsătorit cu un cetăţean britanic (John David Rosser) „ce semăna cu Robert Redford“ (un Redford „cu perciuni înspicaţi cu alb“) şi s-a stabilit în Anglia. Ajunsă în „perfidul Albion“, s-a dedicat în principal meşteşugului andrelelor pe care l-a şi promovat pe diverse căi. Tricotatul a devenit din pasiune o profesie şi un mod de viaţă împărtăşit şi altora în mai multe ţări europene (Irlanda, Germania, Austria, Olanda, Franţa). Cu timpul, însă, scrisul a devenit o nouă pasiune acaparantă, iar rezultatul palpabil a fost volumul tipărit la finele lui 2016 – Ariana Rosser Macarie, Case, trenuri şi andrele, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, 396 pp.
Mai rar întâlneşti un debut literar atât de surprinzător şi convingător la 72 de ani! Totuşi, re-inventarea ca scriitoare a beneficiat de anumite premise şi precondiţii favorabile. În primul rând, autoarea a fost studentă la Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universităţii din Bucureşti (prietenă şi colegă de generaţie cu două cunoscute scriitoare şi publiciste – Constanţa Buzea şi Tia Şerbănescu). În al doilea rând, la finele deceniului al şaptelea a frecventat cenaclurile literare studenţeşti, după cum mărturiseşte în carte: „am fost şi la câteva cenacluri, dar nu mă vedeam egala colegilor-vedetă. Nu mă mistuia pasiunea scrisului până la anularea de sine, deşi am cochetat mai mereu cu el. N-aş fi fost în largul meu în acea sferă înaltă a literei tipărite“ (p. 193). Prin urmare, nu e de mirare că traseul ei biografic diferă de acela al Constanţei Buzea, pentru mulţi ani îndrumătoare a Cenaclului literar „Amfiteatru“. A fost nevoie, poate, şi de o experienţă extrem de zbuciumată de viaţă personală (căsnicii eşuate, divorţuri, relaţii de familie dificile, lucru în medii profesionale problematice, stresante etc.) pentru a adăuga un miez care să fie exploatat literar-memorialistic. De aici a rezultat un scris alert, viu, transformând-o pe autoare într-o revelaţie a diaristicii autohtone. Nu am să mai insist în această direcţie, întrucât câţiva istorici literari au punctat deja acest gen de calităţi ale scriiturii Arianei Rosser Macarie.
Prin urmare, mă voi apleca asupra însemnătăţii volumului pentru cel ce este interesat de istoria vieţii cotidiene sub un regim dictatorial. Iar, ajungând aici, impresia mea este că lucrarea poate intra cu folos în bibliografia obligatorie a unui curs de istorie socială a comunismului românesc. Ariana Macarie nu este interesată foarte mult de dimensiunea politică, de raporturile dintre putere şi individ sau de eventuala stare conflictuală între studentul rebel şi factorul politic. Ca studentă la Filologia bucureşteană, locuind în Căminul „6 martie“ de lângă Facultatea de Drept, memoria sa reţine nu atât şedinţele de UTC, UASCR ori actele de frondă politică, cât agresiunile misogine la limita hărţuirii sexuale derulate în plin bulevard între căminul de studente „6 martie“ şi Universitate: „Mă văd urcând Bulevardul 6 martie, drumul studenţiei. (…) Stop-cadru: e miezul zilei, pe bulevard viermuială de trupuri zorite, înfierbântate. Caut să mă strecor pieziş printre ele. O mână îmi trage fulgerător, cu toată forţa, un pumn straşnic jos, în pelvis. Alt stop-cadru: mă îndrept spre casă, aruncând o căutătură galeşă Cinemaului «Victoria» dincolo de ţesătura capetelor în contrasens. Deodată, menghina rapidă şi expertă a unei palme făcută cupă de şampanie îmi stoarce cu sete un sân. Incidente imprevizibile, din mers, pe tăcute, în mijlocul puhoiului nepăsător“ (pp. 190-191). Există unele asemănări aici cu scrisul Ralucăi Sterian-Nathan (Suflet tatuat), memorialista victimă a unor tentative de viol, pe care le trece în revistă cu o sinceritate tulburătoare.
În prelungirea studiilor de la Filologie, finalizate cu o medie mare, Ariana Macarie urmează şi un curs de ziaristică, iar aceste elemente de curriculum vitae o ajută să ajungă imediat după absolvire la Televiziunea Română (nu fără lupte la baionetă cu cei din comisia guvernamentală de repartizare care ţineau partea colegilor săi de generaţie „piloşi“ – p. 210). Aparent, pentru tânăra născută în satul Scânteia din Bărăgan (Ialomiţa), rămânerea la Bucureşti şi încă la o „fabrică de vise“, chiar comunistă, cum era TVR, avându-l ca şef pe şarmantul şi popularul Tudor Vornicu, echivala cu păşirea în paradis. Curând însă atât viaţa sa personală, cât şi cariera profesională vor fi bulversate. Neîndoielnic, Tudor Vornicu a fost un mare om de televiziune, chiar în context comunist, iar emisiunile realizate de el („Mozaic duminical“, „De la A… la infinit“ etc.) au ieşit din tiparele procustiene dorite de propaganda oficială. Nu a fost însă şi un mare caracter, ba din contra; ştim aceasta datorită abordării demitizante oferită de Clara Mareş în biografia consacrată lui Ion D. Sîrbu, carte în care personaj secundar negativ, om al „societăţii necivile“, este acelaşi Tudor Vornicu, între altele anchetator penal de securitate la finele anilor 1950 (vezi Clara Mareş, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii, Edit. Curtea Veche, Buc., 2011, pp. 401-403). Perspectiva Arianei Macarie este însă diferită, ea apelând la propriile rememorări, nu la documente de arhivă: adulterinul Tudor Vornicu apare meschin, cu apucături cazone, bădărăneşti. De altfel, comportamentul celui din urmă, şef pe linie ierarhică la TVR, este principalul motiv pentru care Ariana Macarie se transferă la Radiodifuziune, ca documentaristă la „fonoteca de aur“.
Nu va rezista nici aici mai mult de un deceniu, alegând munca pe cont propriu („fără condică“) în preajma Cooperativelor meşteşugăreşti, unde ajunge în contact cu numeroşi diplomaţi şi cetăţeni străini (p. 272). Noua ipostază atrage însă atenţia organelor de securitate, iar Ariana este supusă la presiuni şi – în pragul revoluţiei din decembrie 1989 – acceptă colaborarea. Mărturisirea sa este importantă şi merită redată pentru a întregi tipologia celor care, sub şantaj sau nu, au acceptat pactul cu Diavolul: „Eram crispată, recunosc, dar nu tremuram. Şi când [ofiţerul de securitate] a deschis gura, spunându-mi ca introducere: «Noi cunoaştem totul despre dumneavoastră» – ce maniere! – chiar m-am enervat. Şi am trecut direct la atac. «Atunci să clarificăm două lucruri din start: Nu am povestit niciunde despre treburile noastre interne şi nu am mânuit niciodată valută (crimele cele mai grave). Iar dacă vreţi informaţii despre prieteni, colegi, vecini, v-aţi greşit omul». «Nu, noi dorim altceva de la dumneavoastră, legat de treburile externe ale ţării». Şi, dându-mi binecuvântarea să mă plimb prin ce ambasade poftesc, mi-a pus condiţia să trag cu urechea şi să raportez mişcările suspecte. (…) Aş fi putut să refuz a-mi sprijini ţara, spre binele ei – şi al meu? A scos din servietă o foaie şi mi-a dictat o adeziune. Aş fi putut să refuz? Mi-a dat şi un nume conspirativ – «Ari», l-am ajutat eu – şi mi-a cerut să semnez“ (p. 273).
Firele narative ale cărţii Arianei nu respectă criterii cronologice, dar povestea este extrem de captivantă, uşor de citit şi consacră o scriitoare foarte înzestrată, o memorialistă de mare talent. Istoricul vieţii cotidiene în comunism găseşte în cartea Arianei Macarie o sursă abundentă de informaţii.