GABRIELA FECEORU: EA – UN ÎNDREPTAR FEMINIST PENTRU O SOCIETATE PATRIARHALĂ

Unul dintre cele mai importante evenimente editoriale ale anului 2018, antologia feministă, Ea. Perspective feministe asupra societăţii româneşti (Bucureşti: Curtea Veche, 2018), coordonată de Oana Zamfirache, îşi propune să adune mărturisiri ale femeilor din România. 17 femei puternice vorbesc despre spaţiul cultural autohton, despre societatea românească, încearcă să facă lumină şi să producă aceeaşi deschidere pe care a produs-o antologia 50 de nuanţe ale feminismului. Când spun lumină şi deschidere, mă refer la evoluţia mentalului colectiv şi la exprimarea unor experienţe personale de gen. E nevoie de mult curaj pentru a exprima realităţi incomode, pe care cu toţii le vedem, dar pe care nu toţi am agrea ideea de a le spune.

Ilinca Neagu; Laura Sandu; Andreea Molocea; Liliana Popescu; Alexandra Bădicioiu Matei; Alina Purcaru; Sandra Ecobescu; Mihaela Michailov; Laura Ionescu; Andreea Bragă; Medeea Iancu; Oana Zamfirache; Oana Maria Zaharia; Anamaria Pravicencu; Ema Prisca; Miruna Pantel; Oana Băluţă, sunt cele 17 femei emancipate care au ales să vorbească fiecare despre drumul personal şi profesional, narând evenimente tulburătoare care le-au impactat viaţa într-un mod radical, momente fără de care, poate n-ar fi devenit lucide, n-ar fi fost militante pentru drepturile femeilor astăzi. Mi-a plăcut să văd că numele femeilor sunt scrise vizibil, la fel şi studiile şi chiar joburile din trecut sau prezent. Pentru că am realizat din nou cât de important este ca numele femeilor să fie vizibil, nu mic, nu în notele de subsol, nu uitat. Au fost cazuri recente şi ani în care femeile nu apăreau pe copertele cărţilor, sau în chenare redacţionale, chiar făcând parte din corpul redacţional. Numele femeilor au fost ignorate mult timp şi de aceea mă bucur că femeile au luat atitudine şi au creat „solidaritate feminină“, cum spune Oana Zamfirache în introducere. Textul Ilincăi Neagu, „Tabuuri şi interdicţii“, mă învaţă că fericirea conjugală nu este totul: „În România comunistă, femeile munceau cot la cot cu bărbaţii, iar la finalul schimbului de lucru reveneau acasă pentru a se ocupa de copii, de treburi domestice şi de fericirea conjugală. În timp ce în Occident feministele ardeau sutiene, proclamându-şi independenţa, femeile din România descopereau cu stupoare în 1966 că Partidul le poate legifera sexualitatea, interzicând prin decretul 770 atât avortul, cât şi mijloacele de contracepţie.“ (p.16)

În antologia Ea. Perspective feministe asupra societăţii româneşti, am descoperit viziuni diferite despre condiţia femeilor în societatea românească, dar în acelaşi timp viziuni unificatoare, pentru că se referă la aceeaşi societate, toate provin din aceeaşi ţară, este o antologie cu monopol pe România şi conţine poveşti ale femeilor exclusiv românce. Viziunile scriitoarelor în această carte sunt diverse, cum spuneam, dar extrem de vii şi critice. Nu e prima dată în România când sunt criticate anumite cărţi ale unor autori pentru mesajele pe care le transmit: „Apoi am citit la şcoală Patul lui Procust. În roman, Emilia era voinică şi grea, grea şi udă, cu genunchii plini şi cărnoşi, cu pântecele turtit de grăsime tânără, cu şoldurile pline şi sănătoase, iar eroul o folosea ca pe o pernă prea îndesată“. În plus, „ Emilia avea pentru pictură, ea, care semăna cu modelele voinice ale moderniştilor fără să ştie, dispreţul unui bucătar pentru prăjituri“; iar eroul, deşi nu o considera pe deplin om, continuă să o frecventeze excitat.“ – dar sunt criticate cu argumente şi dintr-un unghi fair mesajele misogine.

Este o carte care pune pe tapet cultura patriarhală şi societatea în care ea se difuzează constant. Supunerea care este principiul de bază al societăţii patriarhale, creează din femei modele de ascultare, care se propagă şi se înmulţesc prin simpla privire şi traiul în interiorul societăţii patriarhale, auzind glume patriarhale, ordine, anumite cuvinte care se repetă în mod constant şi întrebări. Ce spune Andreea Molocea că se întâmplă cu nesupusele? „Îţi dă o falsă impresie de libertate. Eşti liberă atât timp cât dai răspunsul aşteptat, însă dacă nu o faci, eşti pedepsită, alungată, plăteşti cu neapartenenţa. Dacă dulcegăriile sunt norma, nu mai este loc de nimic altceva, doar exilul.“ Atunci când femeile ajung în poziţii de conducere, în funcţii importante, ele ajung strecurându-se printre mările de bărbaţi poziţionaţi deja în funcţii cheie, deci selecţia oarecum tot aceştia o fac. Cine se înscrie pe o scenă sau alta, cine apare dintre femei. De multe ori s-a văzut în România plăcerea pentru a evita femeile capabile pentru anumite funcţii şi de a le permite celorlalte să le ia locul: „prezenţa femeilor în politică este instrumentalizată fără niciun scrupul (…) Sunt adese în avan-scena politică femei fără valoare profesională, care se lasă folosite în scopurile politice ale altora. Premierul Viorica Vasilica Dăncilă este cel mai bun exemplu în acest sens.“ – un alt tipar creat în sistem de circ pentru deliciul şi amuzamentul bărbaţilor ţării şi al femeilor lor care le ţin isonul patriarhal, fără să realizeze că e o tactică de înlăturare a femeilor din politică prin facerea unui antecedent negativ. Pentru următorul premier-femeie care va candida mulţumea va întreba neîncrezătoare dacă e cu adevărat potrivită pentru funcţia de premier, e destul să se instaureze neîncrederea în populaţie.

Alexandra Bădicioiu Matei are dreptate să numească lumea bărbaţilor şi lumea femeilor două lumi opuse. Ceea ce vorbesc feministele în toate cărţile lor. Că esenţa feminismului e de a conştientiza că valoarea umană nu e dată de gen, dar că genul determină experienţele pe care un om le are de-a lungul vieţii sale. „În lumea A, oamenii sunt încurajaţi să exploreze, să construiască, să creeze, să lupte, să nu le fie teamă. În lumea B, oamenii sunt încurajaţi să spele, să gătească, să fie frumoşi şi să aibă grijă de alţi oameni“, genurile se pot deduce din context, din modul de viaţă impus fiecărei lumi. Şi întrebarea se pune, dacă suntem încurajaţi să avem un comportament atât de diferit şi ni se îngrădeşte unora libertatea iar altora nu, se pune întrebarea, cum lumile acestea se mai pot intersecta, iar în acest context intersectarea acestor lumi este absolut valabilă? Este absolut reală? Este necondiţionată? Cum se formează un cuplu, cum cei doi oameni din două lumi total opuse învaţă să trăiască împreună? Vedem divorţuri şi specialişti în divorţuri. Dar, de fapt, separarea se produce când amândoi constată că lumile din care provin sunt atât de diferite încât şi limbajul e câte un limbaj particular pentru fiecare în parte.

O problemă care s-a pus şi s-au purtat multe discuţii pe marginea ei, spun pe marginea ei pentru că momentan nu e rezolvată şi mi se pare că nu se va rezolva curând, bărbaţii nu vor renunţa la a fixa operele bărbaţilor în manualele şcolare. Alina Turcu face cât un cor de fete când vorbeşte despre halucinanta neintroducere a autoarelor în manualele şcolare din România. „Dacă jumătate din moştenirea ta culturală devine invizibilă, jumătate din tot ceea ce ai putea deveni este din start ciuntit“.

Medeea Iancu, aşa cum o face şi în poezie, de data asta într-o manieră eseistică vorbeşte despre Abuzurile asupra femeilor din spaţiul Românesc, dar şi despre felul în care este tratată o femeie care a ales să creeze: „Femeile au fost pedepsite pentru exprimarea emoţiilor, pentru dorinţa şi necesitatea de a crea.“ Pe de altă parte, Miruna Pantel are o destul de interesantă intervenţie despre ceea ce înseamnă să fii mamă atunci când eşti feministă şi cum în momentul în care timpul dedicat activismului devine timpul dedicat copilului. „mărturisesc că nicicând nu m-am simţit mai mult «sub lupă» decât acum, când am devenit mamă (…)am descoperit şi una dintre cele mai eficiente soluţii pentru a contracara presiunea, solidaritatea.“

Miza politică a antologiei Ea este de a crea solidaritate feminină aşa cum există deja solidaritate masculină. E un fel de chemare a femeilor unele alături de altele să-şi exprime experienţele şi erorile, sentimentele de culpabilitate şi conflictele interioare, cum şi cele sociale. Cred că antologia ar fi fost şi mai puternică dacă ar fi fost mai confesivă, dar pare că accentul a căzut pe teoretizare. Poate că femeile au curaj, dar poate nu încă atât de mult curaj. Teoretizarea viziunilor feministe, pentru că feminismul nu are o singură definiţie, aşa cum am văzut în cărţile feministelor americane, ei bine, fără teoretizare, orice curent şi orice doctrină apune fără doar şi poate. M-aş opri asupra faptului că cel mai important lucru cu care poţi rămâne dintr-o asemenea carte e să înţelegi că situaţia femeilor românce nu e una care să le plaseze într-o postură ingrată, din vina lor. Sistemul le plasează într-o postură ingrată încă de la momentul în care sunt înregistrate la evidenţa populaţiei şi, dacă sistemul defavorizează femeile, sistemul trebuie îndreptat.