CRISTIAN VASILE: CENACLUL DE LUNI: PERSPECTIVA DOCUMENTELOR DE PARTID

În opinia mea, volumul lui Daniel Puia-Dumitrescu – O istorie a Cenaclului de Luni, Iaşi: Cartea Românească, 2015, 460 p. – nu s-a bucurat de receptarea pe care ar fi meritat-o. S-au pronunţat pe marginea cărţii mai degrabă istoricii literari (câţiva), martorii şi participanţii la fenomenul „lunedist“. Însă această monografie istorico-literară este relevantă şi deosebit de utilă inclusiv pentru istorici, mai ales prin faptul că documentează în mod riguros rolul cenaclurilor în politica şi cultura românească a ultimelor două decenii de regim comunist şi schiţează o tipologie a informatorilor (a „surselor“) Securităţii din mediile literare. În al doilea rând, figurile principale ale Cenaclului, dar şi ale cărţii, merită toată atenţia şi din partea istoricului vieţii politice: Nicolae Manolescu (îndrumătorul acestui club select al Generaţiei ’80), Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter şi, în fine, doi tineri scriitori talentaţi şi urmăriţi intens de către Securitate (Viorel Padina Abălaru şi Mariana Marin) pentru manifestări rebele, „necorespunzătoare“.

Deşi i s-a reproşat o contextualizare nu foarte aprofundată a subiectului, după aproape cinci ani de la apariţie, lucrarea rezistă la proba timpului. Cu toate acestea, i se pot aduce completări importante. Cum am semnalat şi cu alte ocazii, mai ales începând din 1974 şi, mult mai clar, din a doua parte a anilor 1970, atât N. Ceauşescu, cât şi ideologii din jurul său folosesc în paralel două formule – umanism socialist şi umanism revoluţionar. Poate şi pentru a-l delimita de umanismul socialist al perioadei de „liberalizare“ (cca 1965–1968/1971), Ceauşescu vorbeşte despre un „nou umanism socialist“, inevitabil „revoluţionar“, expresie a „revoluţiei socialiste“. Umanismul revoluţionar ceauşist seamănă de fapt cu realismul socialist post-1948 şi lui i se circumscriu Cenaclul „Flacăra“ (al tineretului revoluţionar) de după 1973, animat de Adrian Păunescu, dar şi fenomenul Festivalului Naţional Cântarea României, entităţi care s-au confundat cu exaltarea propagandistică, patriotardă şi cu compromiterea literaturii (mai ales a poeziei). Alternativa din epocă era sugrumată şi subminată; de altfel, în cartea sa, Daniel Puia Dumitrescu oferă detalii consistente despre chingile ideologice la care erau constrânse cenaclurile şi cluburile literare, nevoite să respecte regulamente severe elaborate de autorităţile politice. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii neprielnice, în martie 1977 se deschidea Cenaclul de Luni care a reunit mulţi tineri scriitori (cu precădere poeţi). Cercetarea autorului este aproape exhaustivă; o singură zonă documentară a fost cumva neglijată – cea a documentelor emanate dinspre Partidul Comunist (în special fosta arhivă a CC al PCR) – şi poate de aici tentaţia de a sugera că (doar) Securitatea a decis interzicerea Cenaclului în 1983 (pp. 373-374).

D. Puia-Dumitrescu a furnizat cititorilor multe elemente de context atât pentru anul 1977 (începuturile Cenaclului de Luni), cât şi pentru 1983 (sfârşitul clubului elitist al tinerilor scriitori intervenit din motive politice). Cred că apelând şi la documentele de partid păstrate în arhive putem să întregim şi să nuanţăm istoria Cenaclului de Luni. În al doilea rând, astfel de surse istorice permit lansarea unor ipoteze ce se pot dovedi fertile pentru continuarea cercetărilor de istorie a literaturii sub comunism. Este interesant faptul că în contextul interzicerii Cenaclului de Luni, în toamna lui 1983, N. Ceauşescu transmitea mesaje prin care sublinia că preţuieşte poezia, cenaclurile de profil şi concursurile literare din ţară şi de pretutindeni. În mod previzibil, exista însă şi un bemol: această frazeologie politică era valabilă atâta timp cât manifestările literar-artistice se derulau în limitele dezirabile pentru puterea politică de la Bucureşti. În august 1983, secretarul general al CC al PCR accepta ca cel de-al VII-lea concurs de poezie de la Anversa (mică localitate din Italia), organizat de „Academia Anversană“, să se desfăşoare sub patronajul său. În noiembrie 1983 a ajuns la CC al PCR şi confirmarea că N. Ceauşescu a devenit membru de onoare al sus-amintitei Academii, care i-a acordat diploma de merit, medalia de merit, precum şi o plachetă cuprinzând poemul „Carmen Saeculare“ dedicat preşedintelui Republicii Socialiste România (cu motivaţia că „marele umanism“ vădit de N. Ceauşescu a îndreptăţit acordarea acestor distincţii). (vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 13/1983, f. 24). În spaţiul italian, regimul Ceauşescu se bucura şi de alianţa cu industriaşul Iosif Constantin Drăgan, toate aceste entităţi sprijinind „umanismul revoluţionar“ al dictatorului de la Bucureşti.

Nu ştim în ce măsură aceste două evenimente (interzicerea Cenaclului de Luni şi nevoia lui Ceauşescu de legitimare externă şi internă) sunt legate. Cert este că datorită spiritului său liber şi dezinhibat, Cenaclul a ajuns să deranjeze şi nu doar oficialităţi de la nivelul Comitetului de partid Bucureşti. Pe de altă parte, putem să bănuim că autorităţile politice şi represive au luat diverse măsuri pentru a bloca sau descuraja o solidaritate cu mişcarea literară abia interzisă. Însă puterea de la Bucureşti nu a mers până la capăt pe linia interdictivă şi a austerităţii în anii 1980. Spre deosebire de Cenaclul de Luni, cenaclul Junimea – moderat de Ovid S. Crohmălniceanu – şi-a putut continua activitatea. Mărturiile lunediştilor despre mai multe concesii politice făcute de Crohmălniceanu ne ajută poate să înţelegem tratamentul diferenţiat. În al doilea rând, a existat mereu o ambivalenţă a regimului Ceauşescu, vădită şi în disponibilitatea din acelaşi an 1983 de a mări pensiile mai multor oameni de cultură şi artă, inclusiv în cazul unor scriitori incomozi – Geo Bogza, Eugen Jebeleanu (Arhivele Naţionale, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 79/1983, f. 21). E. Jebeleanu apare menţionat şi în volumul lui Puia Dumitrescu (pp. 49-52); fiul său (Tudor Jebeleanu) a fost, de altfel, membru al Cenaclului de Luni (p. 184). Volumul chiar se deschide cu un Afiş impozant realizat de T.J. în 2008 cu ocazia celebrării a 25 de ani de la închiderea Cenaclului (p. 5).

Tot cu ajutorul documentelor de arhivă se pot face anumite paralele între raportarea autorităţilor faţă de lunedişti şi modul de a trata alte fenomene literare, poetice (onirismul, de exemplu). Ceauşescu a declanşat la începutul anilor 1970 un atac furibund contra oniricilor. Iniţial i-a asociat cu spiritul de cafenea, pentru a sfârşi mai vehement: oniricii sunt ca nişte ciuperci otrăvitoare şi trebuie stârpite. În principal, erau vizaţi: Dumitru Ţepeneag, Leonid Dimov şi Virgil Mazilescu (întâmplător sau nu, acesta a devenit un apropiat al membrilor Cenaclului de Luni). În special primii doi au intrat în atenţia Securităţii de timpuriu. În august 1971, a fost un nou prilej pentru Ceauşescu de a se dezlănţui contra Uniunii Scriitorilor, care i-ar fi tolerat pe onirici: „Ceea ce nu înţeleg eu este de ce Uniunea Scriitorilor nu joacă rolul acesta de selecţie, că şi ciupercile când te duci în pădure le alegi, cele care sunt otrăvitoare le dai la o parte“. A făcut chiar risipă de substantive infamante: oniricii erau nişte trântori. Pentru a putea sufoca onirismul s-a recurs la forţă: Ţepeneag a fost avertizat încă din 1970 chiar de către un general de securitate, iar pentru supravegherea lui Leonid Dimov în 1974 fuseseră utilizaţi peste 20 de informatori. Peste doar câţiva ani, în 1977, o altă grupare de poeţi talentaţi se coagula. Chiar fără să fi avut acces la dosarul de obiectiv Cenaclul de Luni, Daniel Puia-Dumitrescu dovedeşte în cartea sa cât de urmăriţi au fost tinerii scriitori care se reuneau sub îndrumarea lui Nicolae Manolescu. Ştim astăzi identitatea unor agenţi („Crin“, „Coroiu“ ş.a.) şi putem face interesante coroborări şi corelaţii.