MARIANA GORCZYCA

1. Dacă aş fi primit aceste întrebări în luna martie, aş fi răspuns plasându-mă într-un câmp semantic al depresiei, al fricii, al angoasei, al copleşitoarei griji cu care monitorizam toate ieşirile din casă ale celor dragi, cu care cronometram timpul petrecut la spălatul mâinilor… devenisem o pacoste pentru toţi cei care îmi erau foarte apropiaţi; dintr-odată, nu mai aveam încredere în discernământul lor că îşi pot purta singuri de grijă; nu ratam niciun buletin de ştiri iar imaginile din Italia mă terifiau, nopţi în şir nedormite; n-am putut scrie niciun rând. Cam de prin aprilie încoace însă, cumva, am început să pun cap la cap o serie de imagini, informaţii, să pun în balanţă gravitatea virusului şi exagerarea măsurilor, să citesc foarte mult pe această temă şi, mai ales, cumva de la sine, să îmi vină în minte tot ce am învăţat la Facultatea de Jurnalism din Sibiu, în a doua mea studenţie, despre manipulare printr-o mass media angrenată în susţinerea unei „realităţi“ dorite.

2. Nu cunosc personal oameni care au fost declaraţi cu COVID, doar declaraţii ale unora, fie despre simptome, fie despre abuzuri asupra lor; dar cunosc, aş spune că sunt prietenă cu oameni care zic pe şoptite „chestii“ pe care, prin natura profesiei, nu le spun cu voce tare. Concluzia mea este că nu au fost rare situaţiile în care s-a dorit „fabricarea“ unor cazuri de îmbolnăviri din raţiuni care, mai devreme sau mai târziu, se vor afla.

3. Această declarată pandemie ne schimbă vieţile indiscutabil; dar fiindcă este o anchetă în care răspunsurile sunt individuale, voi răspunde strict în nume propriu: deplâng sacrificarea actului cultural, am ajuns la saţietate consumând online cărţi, teatre, filme, concerte, expoziţii, muzee; la mijloc de iunie, când vă răspund la întrebările puse, s-a permis intrarea în spaţii în care se practică jocuri de noroc, dar nu şi în lăcaşuri teatrale; deplâng anularea târgurilor de carte, a spectacolelor sportive, a meciurilor de handbal sau de tenis. Am tras şi propriile învăţăminte şi am văzut cu alţi ochi aspecte ale consumismului care intrau într-un firesc al vieţii cotidiene înainte de COVID; am avut timp pentru grădina mea, le-am acordat iar credit şi afecţiune celor de lângă mine, am făcut volens-nolens economii, am redescoperit plăcerea de a face pâine şi de a găsi alternative la supermarket.

Mi-ar plăcea să închei în această notă optimistă. Realitatea este însă că îngrijorarea mă bântuie. Nu, nu că m-aş putea îmbolnăvi. În logica probabilităţii accidentelor de pe şosele, ar trebui să îmi fie frică să conduc. Nu este cazul. În logica probabilităţii unor catastrofe aeriene, ar trebui să nu mă urc niciodată în avion. Nu este cazul. Revenind la pericolul virusului, eu îmi iau toate măsurile, mă spăl pe mâini, port mască în spaţii închise… Îngrijorarea vine totuşi. De unde? De la un fel de supuşenie pe care eu am cunoscut-o în comunism, vine de la teama unora de a spune ceea ce gândesc cu adevărat, de la o aderare de turmă, ca şi în cazul poziţionării în tot ce ţine de political correctness, la nişte indicaţii preţioase, insuficient ruminate, nefiltrate în noima şi miezul lor, la un mainstream generos în intenţie la începuturi, necesar reparatoriu, dar atingând în ultimii ani absurdul, pentru că… îţi doreşti să fii validat de ceilalţi, ca neextremist, ca persoană „în regulă“.

Dar şi mai tare mă îngrijorează un posibil ochi care se amuză, satisfăcut, când ne aplecăm obedienţi fruntea la intrarea într-un supermarket pentru a ni se lua, complet inutil, superfluu, temperatura.

Şi da, de prin aprilie, am început să scriu iar la romanul început în toamnă pe tema deportării, în 1951, a bănăţenilor de la graniţa cu Iugoslavia lui Iosif Broz Tito, în urma unei directive trasate Bucureştiului de Iosif Vissarionovici Stalin.