SILVIU TUDOR: UNDERGROUND SAU APOCALIPSA DE CARTIER

Într-o lume ideală, filmele ar trebui să promoveze o realitate dorită, nu una apocaliptică, în special într-o perioadă în care libertăţile elementare sunt ameninţate cu extincţia. Atât opinia noastră, cât şi cea a cineastului despre care facem vorbire aici, Emir Kusturiça, pot fi acuzate ca tributare unui subiectivism cauzat de experienţe nemijlocite. Astfel, referindu-ne la Underground, care a desăvârşit, per se, cristalizarea primilor ani consecutivi dezintegrării Iugoslaviei şi escaladarea naţionalismului în Balcanii de Vest, succesul acestui film rezidă, coincidental, în desfăşurarea unui punct de cotitură în comprehensibilitatea războiului din Iugoslavia: Acordul de la Dayton. Din perspectiva anterioară Acordului de la Dayton, Serbia nu se afla în stare de război. Bătăliile purtate de enclavizaţii sârbi din celelalte republici erau privite de la Belgrad ca nişte cruciade justificate întru moştenirea iugoslavă, demnitatea naţională şi spiritul de auto-conservare. După Acordul de la Dayton şi-a făcut simţită prezenţa o negare viscerală a existenţei războiului, întrucât politicile oficiale ale lui Slobodan Milošević au ajuns să definească limpede separarea sârbilor-sârbi faţă de sârbii care trăiau pe malul drept al râului Drina, graniţa naturală dintre Serbia şi Bosnia-Herţegovina, ajungându-se la o segregare a celor din urmă. Prin urmare, realitatea a fost pervertită spre o apocalipsă locală. În loc să fie prezentată şi asumată drept o luptă pentru valorile naţionale, a devenit, în conştiinţa colocvială, un conflict orchestrat de forţe parapsihologice, situate dincolo de controlul omenesc şi, consecvent cu legenda unui scenariu fatidic specific Balcanilor, operă a politicienilor corupţi. Nimic mai real.

Eminescu nu a existat. Este un loc comun, ne-a spus-o Marin Sorescu, fără echivoc. Acelaşi tratament alegoric a fost aplicat şi Păcii în Underground, în sprijinul devoalării propagandei care justifică o dictatură a binelui. Războiul nu se sfârşeşte niciodată, acesta este mesajul pe care l-am primit de la Emir Kusturiça, ideea grupului de rezistenţă din beciul din Oraşul Vechi este mai actuală ca oricând, însă, mergând pe firul apei, nici războiul din Iugoslavia nu a existat. Nu ca la televizor. În Slovenia, trupele federale s-au ciondănit cu trupele paramilitare slovene, Belgradul federal a cedat, după un război de tot râsul, în care s-au consemnat doar victimele din rândul militarilor, nefiind luate în seamă atrocităţile la care au fost supuse familiile de sârbi sau mixte, care oricum erau puţin numeroase în dominionul austriac – Slovenia, id est –, dar nu îndeajuns de nesemnificative ca să scape de violuri şi asasinate. Ştim, bbc şi cnn nu au arătat aceste fapte de „eroism“ ale slovenilor, atenţia lor s-a îndreptat asupra celor două elicoptere ce „survolau“ Ljubljiana, pe care „forţele patriotice“ slovene, to/msnz, le-au doborât. Primul elicopter federal căzut, care transporta pâine, era pilotat de un militar sloven, ucis de compatrioţii săi, victima numărul 1, in hoc signo vinces. Cel de-al doilea transporta trupeţi, într-un zbor de rutină. A se reţine, nu Belgradul sârbesc a fost parte a acestui prim conflict, ci Belgradul federal, condus, la acea vreme, de către un croat, Stipe Mesić. Milošević însuşi i-a sugerat pe 27 iunie 1991 ministrului iugoslav al Apărării, Veljiko Kadijević, că misiunea armatei federale nu era să apere graniţa iugoslavă, ci mai degrabă „graniţele unui viitor stat al Serbiei Mari“.

În filmul propagandist, Kusturiça reuşeşte îmbinarea perfectă între interpretarea naţionalistă a războiului, adresându-se publicului local, şi blestemul conceptual, déjà, balcanic, aici, iugoslav, având drept ţintă publicul internaţional, în aceeaşi notă insidioasă a peliculei The Peacemaker, în care Marcel Iureş exersează un „9/11“ de cartier. Stipendiat generos de Ministerul sârb al Culturii, filmul lui Kusturiça se prevalează de instituţia actului artistic pentru a-şi atrage controverse blânde din partea criticilor, aducându-i pe aceştia în situaţia de a ignora calitatea artistică şi de a exacerba, paroxistic, o falsă dilemă: cu cine ţine Emir!? Aşa s-a născut mitul unui regizor care, pe de o parte, ar fi pro-sârb, în condiţiile în care Serbia nu participase la război, iar, pe de altă parte, ar fi iugo-nostalgic. Criticii sloveni, fireşte, au catalogat Underground ca fiind instrumentul unei manipulări ruşinoase a istoriei, iar opiniile lor au apărut în toate revistele culturale austriece şi nemţeşti, partizanii şi profitorii de facto ai unei Slovenii secesioniste; parabola centrală a filmului, conflictul dintre cei doi prieteni, fraţi de cruce, rivali, dar nu inamici, reprezintă cheia unghiulară a întregului război fratricid de pe malul drept al Dunării noastre.

Nebunia filmului, puţin spre deloc observată de către criticii occidentali, obsedaţi mai degrabă de partizanatul regizorului decât de poveste, rezidă în realitatea că cei doi protagonişti sunt, amândoi, sârbi. Pentru publicul de aiurea, Marko şi Çrni sunt doi prieteni care se mint reciproc. Pentru publicul din Balcanii de Vest, în schimb, precum şi pentru noi, megieşii lor, există, familiarul dicteu filosofic local: să moară şi capra vecinului.