ALEXANDRU JURCAN: PROUST, WILDE, ACKROYD

Oscar Wilde avea doar 46 de ani când a ieşit de la închisoare. S-a retras la Paris, batjocorit, simţind că a murit ca artist, că inspiraţia l-a părăsit. S-a înhăitat din nou cu Bosie, care însemna dezastrul, deoarece „şi Iisus s-a înhăitat cu Iuda pentru a-şi grăbi moartea“. Am citat din cartea lui Peter Ackroyd Ultimul testament al lui Oscar Wilde, tradusă de Sanda Aronescu şi apărută la Humanitas (Bucureşti, 2007). Peter Ackroyd devine un magician, întrucât îşi imaginează un jurnal scris de Wilde. Citind cartea, uiţi că nu Oscar îşi povesteşte viaţa. Substituirea vocilor e perfectă. Desigur, Ackroyd s-a documentat, a citit opera lui Wilde, dar şi corespondenţa (care a apărut şi la noi la Polirom, în 2003, cu titlul De profundis), mai ales lunga scrisoare a lui Wilde către Bosie. Peter Ackroyd a conceput cartea în 1983. A mai scris Milton în America, The Plato Papers, The Lambs of London, The Fall of Troy. S-a născut la Londra în 1949. Se spune că la cinci ani citea ziarele vremii, iar la şapte ani ştia deja că e gay.

Oscar Wilde a cunoscut gloria. S-a căsătorit, însă amorul „grecesc“ l-a trimis la închisoare. „Aşteptasem toată viaţa ziua aceea – secretele ei îmi fuseseră şoptite în copilărie şi îi văzusem imaginea în visurile mele“. După ce iese din închisoare, simte că nu mai poate face mare lucru, pentru că „din închisoare nu ieşi niciodată. Toţi deţinuţii ştiu asta. Doar retrăieşti amintirea ei“.

Ackroyd devenit Wilde realizează o radiografie profundă a „vânătorii“ băieţilor. Plănuia scheme de seducţie şi nu era preocupat de „calitatea vânatului“. Plăcerea de a privi i se părea mai intensă, deoarece există şi un „desfrâu al minţii“. Dacă Alexis al lui Yourcenar îşi prezintă înclinaţiile homosexuale într-un registru ponderat, discret, atunci Wilde-Ackroyd e necruţător, cinic, chiar dacă el consideră dragostea pentru bărbaţi drept dragoste supremă. Necesitatea aceea cumplită îl mână înainte, iar „pata stacojie a desfrâului se întindea peste creierul meu şi nu mai vedeam decât siluete încă necunoscute chemându-mă spre ele“.

Wilde îşi lasă dominată personalitatea şi îşi uită poziţia de artist. Lui Bosie i-a hrănit toate extravaganţele, i-a încurajat instinctele josnice, i-a facilitat accesul la aventură. Lui Wilde îi plăcea să-l privească pe Bosie şi pe partenerii lui făcând dragoste. „Bosie se uita uneori la mine şi îmi zâmbea – era un zâmbet crud, minunat, pe care eu însumi îl pictasem pe chipul lui“. În Portretul lui Dorian Gray, Wilde înţelege necesitatea de a pune capăt dezastrului: „nu puteam dezvălui o asemenea lume fără s-o urmăresc cum se prăbuşeşte, copleşită de ruşine şi de oboseală“. Interesant cum Ackroyd scrie cu vocea lui Wilde că „dacă cineva ar face prostia să-mi scrie biografia, ar fi şi el atins de fatalitatea vieţii mele“. Wilde consideră că a distrus toate vieţile de care s-a atins (soţia, mama, Bosie). Numai că, încă din copilărie, Wilde era conştient de genialitatea sa şi percepea perfect discrepanţa dintre el şi ceilalţi.

La un moment dat, Ackroyd scrie: „La fel ca Sodoma şi Gomora, Crown era un loc minunat pentru a observa lumea“. Recitind Proust, aflăm că „unirea bărbatului cu bărbatul e stearpă, dar nu e indiferent ca individul să poată întâlni singura plăcere pe care e susceptibil să o guste“ (Sodoma şi Gomora, traducere de Radu Cioculescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970). In căutarea unui bărbat, invertiţii se mulţumesc adesea cu un invertit tot atât de efeminat ca ei, dar este de ajuns „că nu aparţin sexului feminin din care deţin în ei un embrion de care nu pot profita, ceea ce se întâmplă cu atâtea flori hermafrodite“. Baronul Charlus trăieşte într-o singurătate perimată, ştiind că sacrifică totul pentru nişte umbre. În fond, acei damnaţi caută mai ales dragostea unui bărbat de cealaltă rasă, adică a unui bărbat care iubeşte femeile.

Revăd filmul Un amour de Swan, realizat în 1984 de Volker Schlöndorff (vezi filmele sale Onoarea pierdută a Katharinei Blum, Toba de tinichea, Homo Faber, Tânărul Törless, Căpcăunul etc.). Filmul înseamnă o sinteză tematică şi inteligentă a operei lui Proust. Regizorul reconstituie saloanele vremii şi mizează pe actori de absolută excepţie (Jeremy Irons, Ornella Mutti, Fanny Ardant, Alain Delon). De-a lungul filmului se instaurează imagini percutante. Uneori, muzica de pian se suprapune peste şoaptele crescânde. Auzim o sonată şi privim prin sticlă viermuiala din salon. Charlus scotoceşte trecutul Odettei, smulge informaţii, anchetează, se autotorturează, scufundându-se într-un masochism fără scăpare. Ieşirea de la Operă devine un eveniment. Trăsurile se îndepărtează, iar Charlus (Alain Delon), asemenea lui Wilde, tânjeşte după un suflet, ştiind că toate muzeele sunt surogate, că singura realitate e durerea lui Diogene care aşteaptă în butoiul său.