Născut la intersecţia mai multor rezidenţe literare, îndeosebi nordice (Amsterdam, Bruxelles), dar nu numai, Bazarul culegătoarei (Casa de Pariuri literare, 2019) o readuce pe Doina Ioanid în atenţie ca autoare de poeme în proză, de „proeme“, cum îi place să le spună, „culese“ cu răbdare de-a lungul timpului, „până când acest bazar s-a rotunjit şi s-a cerut publicat într-o ordine internă a lui“, după cum anunţă nota introductivă. Principiul ordonator este cel al ferestrei aflate în lume, dar care, de îndată ce este zărită, dă fie spre trecut, fie spre interior, şi mai mereu pe un circuit livresc. De la/spre oricâte ferestre ar privi, prezentul este bogat în detalii, dar sărac în emoţii, furnizând, totuşi, suficient material pentru a accesa o trăire puternică din trecut sau pentru a se lansa într-o visare: „Ferestre la Amsterdam. Altfel de ferestre decât cele cu femei, ferestre luminate dincolo de salcâmul imens, care depăşeşte casa cu trei etaje, ferestre-cutii, lăzi vitrate şi luminate, lăzi cu istorii ale orfanilor în curtea Muzeului Amsterdamului. Şi alte lăzi cu istorii ale familiilor înstărite şi dăruitoare. Muzeu cu lăzi istorisinde. Îmi vine în minte lada patului de care mă sprijineam când citeam. Lada cu pernă tapiţată ce-mi însoţea lecturile. Şi iarăşi lăzi-cutii-vitrine cu poveşti. (…) Ferestre cu veioze printre copaci, ferestre-faţade. Şi brusc îmi aduc aminte de ferestrele de sinagogă pictate de Chagall. Ferestre pe care le adun de peste tot ca pe nişte cărţi, ca pe nişte scrisori sau cărţi poştale“.

Fereastra intermediază, face posibilă comunicarea şi contemplarea, dar are şi darul de a întreţine distanţa, lucru absolut necesar naturilor retractile. Lumina trecută prin ferestre nordice e mereu învingătoare, iar acest regim diurn, solar al proemelor subţiază emoţia până la o vagă sugestivitate, cam ca în fotografiile supraexpuse. În schimb, când sunt întunecate, posturile de observaţie ale poetei devin prilej de nelinişte şi, odată cu neliniştea, creşte şi tentaţia de a întoarce capul, de a părăsi cadrul. La apariţia unui element perturbator, contemplaţia încetează, aşa încât poemele se sfârşesc chiar în pragul conflictului, al încordării, chiar în punctul în care s-ar putea ivi durerea: „Ferestrele mici de pe dosul unei case ca nişte pătrate luminate în zilele de iarnă. Întotdeauna mi-au plăcut ferestrele astea mici, pe care mă uitam ca printr-un ochean la ceilalţi, fiindcă dădeau spre alte curţi. Stăteam cocoţată pe un taburet şi mă uitam la ei. Şi în fiecare zi aveam câte un filmuleţ. Uneori era cam plictisitor, cu roboteală, dar alteori era mai animat, cu întâlniri de rudenii, cu chiuituri sau înjurături. Şi într-o bună zi, nu ştiu cum s-a întâmplat, gemuleţul de la cămară s-a întunecat. Se încăpăţâna să rămână cenuşiu. Un cenuşiu sleios de mă lua cu leşin“.

Decât ferestre întunecate mai bine ferestre sparte – aceasta pare a fi deviza Doinei Ioanid. Pentru că cele sparte oferă prilejul optim pentru visare, pentru revărsarea spre teritorii imaginare, pentru evadare. Separând nu atât spaţii, cât stări şi intervale temporale, aceste ferestre bucăţite sunt şi extrem de prietenoase, pentru că permit treceri line, glisări, prelingeri, nicidecum separări nete ori forţări: „Chestia asta cu trecutul prin ferestre avea să mi se pară uşoară. De câte ori nu-mi convenea ceva, găseam o fereastră şi treceam prin ea. Eram Fata care trece prin ferestre. Cu timpul învăţasem cum să trec prin ele fără să le sparg. Apoi, am început să caut ferestrele lui Degas, pe cele ale cusătoreselor şi dantelăreselor lui Vermeer. Apoi mi-am dat seama că pot să-mi inventez şi eu ferestre, şi ferestrele astea sînt tot atâtea poveşti“. Într-un poem-scrisoare către Vermeer, celebrat pentru pânzele sale saturate de un cotidian minuţios şi misterios, scăldat „în multe straturi de lumini“, găsim indicii importante privind poetica practicată de Doina Ioanid, şi ea o căutătoare de „lumini-luminişuri-luinişuri“, şi ea o amatoare de lămpi, oglinzi şi ferestre „speciale şi speculative“, de la care, privind detaşat, „scenele de viaţă, deşi par regizate, sînt fireşti, real-magic de naturale. Destul cât să te atragă în tablouri“.

Tot adunând „mici chestii-trestii“ pentru a umple „micul meu bazar de culegătoare“, Doina Ioanid are mereu grijă să nu dea peste zonele gri, cenuşii, murdare. Pe model nordic, umbra e evitată şi asta creează un disconfort la lectură. Există ceva stagnant în efortul de a accesa doar regimul acesta al împărtăşirii zâmbitoare de „mici chestii-trestii“, evitând cu obstinaţie breşele, golurile, minusurile; există un exces de alb în aceste poeme, un exces de limpezime, de conştiinţă, de rafinament şi sublimare, exces pe care unul dintre texte îl şi atinge tangenţial: „Pereţi albi. Alb, alb luminos. Albul n-a fost niciodată pentru mine o culoare neutră, cum mi s-a spus. E o culoare ce le iluminează pe celelalte. De-aia, albul tempera îmi lipsea mereu. Se termina înainte de alte culori, foloseam prea mult alb. Albul dantelă, albul în ciorchini din vie. Albul auriu al boabelor de algeriană la sfârşitul toamnei ca perlele aşternute pe pământ. Şi albul cămăşii mele ce-mi ţine companie în seara asta“. „Albul dantelă“ devine uneori strident (pe lângă faptul că miroase a singurătate aproape ascetică) şi dă la iveală texte prea scrobite, numai bune de pus în ramă, asemenea goblenurilor.

Din volumele anterioare ştim că, pentru Doina Ioanid, a cunoaşte înseamnă a atinge, iar în poemele mai vibrante din noul volum iese la rampă şi această fire tactil-senzitivă, chiar dacă mult mai bine strunită decât în trecut. Nici atunci când decide să joace pe cartea vizualului, pe abilităţile ei de observatoare nu dă neapărat greş, dar nici nu accede la adâncimea şi tensiunea de altădată. Cândva exfoliantă, acum privirea ei preferă să cartografieze, chiar să fotografieze, şi asta atenuează din frison. Cu timpul, am învăţat este poemul memorabil al volumului şi asta poate tocmai pentru că îmbină fericit cele două tehnici, privind deopotrivă senin spre luminişuri şi cutremurat spre hăuri, o tristeţe benignă circulând totalizant între aceste stări: „Cu timpul, am învăţat că oamenii sînt case cu încăperi lăuntrice nebănuite, unde înfloresc miriştile îndată ce-s cosite. Unde merg pe sârmă îngeri de sineală. Sau poate cu alte încăperi lăuntrice, unde zboară păsările portocalii ale fantasmelor, unde-şi ţin visele neciobite, vise de atingeri şi apropieri, vise topitoare de caramel sau poate vise deocheate, sau poate vise sălbatice cu tundre străbătute în goană, sau poate vise de aur albastru, sau poate vise de copil cu luni de lămâie. Sau poate în încăperile astea, oamenii se aşază la masă cu cei nevăzuţi demult. Şi aici pot spune un noi numinos, aici pot aşeza stările de bine, pot face zâmbetele să circule pe feţe ca untdelemnul unei zile sfinte (…) Mie îmi place să arunc câte o privire fugară, atât cât să nu fiu băgăcioasă, în camerele lăuntrice ale altora. Alteori, întorc capul, să nu le zăresc, căci nu sînt încăperi pe placul meu, acolo e frigul dogorind, acolo sînt vârtejuri vineţii, guri rupte, chipuri scorojite, degete prinse în năvoade tulburi sau semeţii burleşti călărind pe hule de mare. Şi altele se află departe, la mare distanţă, în zonele mărginaşe ale fiinţei lor…“

La douăzeci de ani de la debutul cu Duduca de marţipan, Doina Ioanid revine, în Bazarul culegătoarei, la gesturile moi şi catifelate de atunci, la patetismul memoriei afective, la răsfăţurile nostalgice şi retro ale „duducăi“, dar într-o formulă poetică ceva mai galică şi mai estetă.