Nicolae Mărgineanu

„M-am simţit solidar cu cei care au suferit atât de mult în puşcării“

Nicolae Mărgineanu s-a dedicat regiei de film după o intensă activitate ca operator. Căsătorit cu actriţa Maria Ploae, a călăuzit în întreaga sa creaţie, nume celebre ale artei actoriceşti româneşti, realizînd în cei peste patruzeci de ani de activitate, filme cu o tematică foarte variată. Studiile de o largă cuprindere – metrologie, chimie, pasiunea pentru fotografie şi, în cele din urmă, teatrul – i-au oferit posibilitatea unor experienţe dintre cele mai felurite şi, implicit, o sporire sufletească. Consecinţele nu au întîrziat să apară, concretizîndu-se într-o operă regizorală cu teme de o remarcabilă profunzime: de la scenarii după romane şi nuvele ori biografii celebre, la filme avînd ca fundal decorul închisorilor comuniste, ca un ecou-ispăşire a propriei biografii.

Despre activitatea sa bogată, regizorul Nicolae Mărgineanu a avut amabilitatea să ne destănuie cîteva gînduri.

Eugenia Sarvari: Domnule Nicolae Mărgineanu, aţi lucrat, de-a lungul vremii, cu mari actori. Ce le-aţi „şoptit“ la filmări, aşa încît ei să devină una cu personajele lor?

Nicolae Mărgineanu: Ar fi bine să pot, cu o şoaptă, să-i transmit unui actor ce doresc de la el! E adevărat că uneori se mai întâmplă ca în momentul în care actorul repetă, sau chiar filmează, să am un moment de iluminare şi să-i transmite o vorbă sau un gest care să-l ajute, să-l facă să descopere cheia scenei, să-l apropie mai mult de personaj. Însă iau în considerare o asemenea sugestie numai dacă scena respectivă este temeinic pregătită. Altminteri, e periculos să asculţi de o inspiraţie de moment, chiar dacă în clipa respectivă pare tentantă, ea te poate îndepărta de scopul secvenţei şi constaţi la montaj că nu poţi să o foloseşti. În general, însă, în spatele unei secvenţe care se derulează cu mult firesc şi spontaneitate se ascunde multă trudă. Apropierea actorului de personaj se face treptat, fără grabă, începând de la primele repetiţii şi continuând până la momentul filmării.

E.S.: E lung drumul de la Un om în loden la Cardinalul. Care au fost staţiile / popasurile de suflet prin care aţi trecut între cele două? În ce fel v-au transformat filmele pe care le-aţi făcut şi le faceţi?

N.M.: În filmul Un om în loden am încercat să-mi dovedesc că sunt în stare să realizez un film ca şi regizor. Făcusem deja zece filme de lung metraj ca operator şef – sau director de fotografie cum i se spune acum – aveam deci o experienţă solidă în practica filmului. Doream să fac filme care să se exprime mai mult prin imagine decît prin cuvinte. Asta m-a determinat să trec la regie. Am ales un film poliţist pentru debut, deoarece în acest gen de filme te implici mai mult cerebral decât sentimental. Cu creierul analizezi situaţiile mai rece, mai calculat, cu inima poţi greşi mai uşor. Au urmat apoi filme de suflet, în care m-am implicat mult mai mult emoţional. Filme biografice cum au fost Luchian, inspirat din viaţa pictorului Ştefan Luchian, Un bulgăre de humă, despre prietenia dintre Ion Creangă şi Mihai Eminescu sau ecranizări din lumea Ardealului în care mă simţeam atât de bine: Pădureanca după Ioan Slavici, Întoarcerea din iad şi apoi Flăcări pe comori inspirate din opera lui Ion Agârbiceanu. A fost un privilegiu să petrec o vreme în preajma acestor personalităţi sau să readuc la viaţă lumea satului de odinioară, descrisă atât de frumos de Slavici şi Agârbiceanu.

După revoluţie, am avut şansa să încep filmările chiar în vara lui ‘90 la filmul Undeva în Est, inspirat din romanul Feţele tăcerii scris de regretatul Augustin Buzura. Scenariul exista de vreo trei ani dar nu fusese aprobat în perioada comunistă. Au urmat mai multe filme despre închisorile comuniste, subiect căruia treptat m-am dedicat : Binecuvântată fii, închisoare, după cartea de memorii cu acelaşi titlu a Nicoletei Valeria Grossu, Poarta Albă despre soarta a doi tineri ajunşi în lagărul de muncă forţată canalul Dunăre-Marea Neagră şi cel mai recent realizat, Cardinalul, dedicat destinului de excepţie al episcopului greco-catolic Iuliu Hossu. Toate aceste filme m-au ajutat să înţeleg mai bine pătimirile românilor din perioada comunistă. Au fost români care au îndurat această lungă suferinţă cu multă demnitate şi asta m-a impresionat. M-am simţit solidar cu cei care au suferit atât de mult în puşcării şi am avut momente în care am fost mândru că sunt român. Sunt cu sufletul împăcat că am reuşit să fac aceste filme.

E.S.: Este, oare, timpul dramatic pe care-l trăim, un timp al prefacerii întru spiritualitate al omului, sau, din contră, o răbufnire, o scoatere la lumină a umbrelor din el?

N.M.: Constatăm cu uimire că nimeni în toată lumea nu este pregătit pentru o astfel de epidemie. Toată tehnologia înaintată de care epoca modernă era atât de mândră se dovedeşte acum neputincioasă. Medicii şi personalul medical, care sunt în prima linie, sunt supuşi la cea mai grea încercare. Se cere mult de la ei. Şi sunt convins că, majoritatea dintre ei îşi vor face datoria. Cinste lor! Noi ceilalţi, am convingerea că vom avea de învăţat ceva din această grea încercare. Timpul dramatic ce ni s-a dat este recepţionat diferit de fiecare dintre noi. Va trebui însă să trecem cu toţii, într-un fel sau altul, prin această încercare. Să ne ajute Dumnezeu să ieşim întăriţi!

E.S.: După cum se poate observa, oferta teatrală on-line este acum, în condiţii de izolare-distanţare socială, foarte bogată. Ce şanse are teatrul filmat, în faţa mijloacelor tehnice, a poeticii pe care o foloseşte filmul, acesta inducînd o altfel de intensitate decît cea directă, din teatru?

N.M.: Este foarte binevenită oferta teatrală on-line. Pentru mulţi dintre noi, îndrăgostiţi de teatru, este o mare bucurie să putem urmări piese frumoase şi actori îndrăgiţi. Chiar dacă o piesă înregistrată nu mai are farmecul şi forţa unei piese urmărite pe viu, în sală, iubitorii de teatru vor fi mulţumiţi să o urmărească, în situaţia dată, şi la televizor. Chiar şi văzută pe micul ecran, o piesă de teatru îşi păstrează identitatea ei, care o face distinctă faţă de film.

E.S.: Cum arată o zi în „detenţie” a regizorului Nicolae Mărgineanu, cel aplecat atît de mult spre re-amintirea suferinţelor, greu de imaginat, ale celor care au ispăşit vini nevinovate în închisorile comuniste?

N.M.: Suntem la începutul perioadei de izolare, împreună cu soţia mea şi ne bucurăm că petrecem mai mult timp împreună. Am constatat treptat că a dispărut sentimentul de grabă. Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva până acum decât în copilărie. Chiar şi în concediu aveam termene limită care mă condiţionau. Mi-am propus să profit de această stare şi să-mi fac un bilanţ al activităţii mele, cu cele bune şi cu cele mai puţin bune. Îl tot amânam de câţiva ani de zile. Proiectele le-am lăsat deocamdată deoparte. Mă bucur că pot citi în tihnă o carte sau să vizionez nişte filme. Mă bucur însă şi mai mult că pot să-mi rostesc rugăciunile fără să mă grăbesc.

Interviu realizat de Eugenia Sarvari