ALICE VALERIA MICU: ILUSTRATĂ CU OIDIP

• Ofelia Popi, Dragoş Buhagiar, Vasile Şirli, Silviu Purcărete, András Visky, Constantin Chiriac. Foto: Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca.

În cadrul ute Fest 2019, desfăşurat la Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca în perioada 19-30 noiembrie, Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu a adus pe scenă spectacolul Oidip, scenariul şi regia Silviu Purcărete, o adaptare după tragediile sofocleene Oidip la Colonos şi Oidip Rege. La finalul reprezentaţiei a avut loc un dialog cu Silviu Purcărete, Dragoş Buhagiar, Constantin Chiriac, Ofelia Popii şi Vasile Şirli, moderat de Visky András, dialog din care publicăm intervenţia regizorului Silviu Purcărete, căruia îi urăm viaţă lungă cu prilejul împlinirii a 70 de ani. Cu aceeaşi ocazie am adresat o întrebare invitaţilor.

Silviu Purcărete: În aceste două piese, lucrurile sunt un pic mai complicate, sunt foarte multe lucruri pe care nu le-am înţeles în textele lui Sofocle, şi atunci m-am gândit că e mult mai bine să pun în scenă însuşi dubiul, decât să dau o explicaţie de care n-aş fi capabil. Aşadar, Ofelia Popii joacă şi Iocasta,  joacă şi Antigona, joacă şi o actriţă din cor, pentru că există în mod clar o legătură între Iocasta – mamă, soţie şi Antigona – fiică şi îngrijitoare, în pregătirea pentru moarte, alături de Ismena. Atunci, nu cred că joacă două roluri, ci joacă un singur rol, care are înţeles şi logică doar pe scenă, căci scena este singurul loc în care ne putem permite ambiguităţi absolute. Oricum, nu e singurul caz în care am încercat să expun ca atare lucruri de neînţeles din acest spectacol, ca nişte semne de întrebare. E un caz totuna cu Antigona, dar nu mă întrebaţi de ce.

Cred că sunt dubii de toate felurile, pentru că dubiile estetice duc la dubii existenţiale. La masă  acolo petreceau tinerii, de aceea erau veseli, pentru că erau departe de consecinţele filosofiei acelora, ei le tratau ca pe simple fraze frumoase, doar sub aspectul estetic, de asta se amuzau ei atât de tare. Bătrânul din pat probabil că gândea altfel. Toate aceste texte sunt pline de întrebări la care eu, cel puţin, n-am găsit răspunsuri, şi una dintre cele mai mari ar fi despre ce este vorba, care este problema fundamentală a lui Oidip la Colonos, şi anume, faptul că el decide, prin moarte, să dispară absolut. Morţii lasă urme şi sunt exploataţi. El primeşte acest dar, se pare că e singurul personaj din literatură care dispare cu adevărat, trebuie să dispară în neant, singurele amintirea şi dorul rămân. Oidip dispare total, el decide asta ca să-i pedepsească pe ceilalţi care vor să-i folosească cadavrul şi mormântul pentru acţiuni politice, istorice. Mormântul devine un rol magic, care poate să-i apere pe unii sau pe alţii, rămăşiţele lui materiale ar putea să fie exploatate, să devină moaşte, relicve, ori el hotărăşte că nu, reuşeşte să dispară. Este o chestiune cât se poate de ciudată şi de neînţeles, şi, totuşi, este esenţa poveştii lui Oidip la Colonos.

Alice Valeria Micu: Pentru unii arta înseamnă să produci emoţii. Pentru alţii înseamnă să generezi o eliberare. Pe ce anume mizaţi în general atunci când lucraţi un spectacol şi ce cale aţi ales de această dată cu Oidip?

Silviu Purcărete: V-ar interesa un procentaj? Ceea ce aţi spus dumneavoastră este foarte adevărat, încercăm să provocăm emoţie şi eliberare. Cantitatea nu o stabileşti la început, nici la sfârşit nu sunt în stare s-o măsor, poate dumneavoastră vă daţi seama mai bine în ce măsură faptele pe care vi le prezentăm vă produc emoţie, vă produc o reacţie sufletească, dar eu n-am să vă pot spune, poate colegii mei ştiu.

Dragoş Buhagiar: Domnul Silviu Purcărete este, în ceea ce priveşte suspansul şi emoţia, un mare maestru. Încă nu avusesem şansa să fac parte din echipă şi realizasem, văzându-i spectacolele, că are nişte şiretlicuri. În momentul în care se spune un cuvânt se declanşează o mişcare de corp, o mişcare de spaţiu, un sunet, ştie foarte bine să folosească instrumentele de lucru. Dacă eşti isteţ, mă refer la noi, cei din echipă, te laşi manipulat de el, ştii că e bine, foloseşte foarte corect, se joacă bine cu uneltele pe care i le oferim noi. Aici, în Oidip, personajul a suferit o implozie care a generat o implozie a spaţiului. Important este dacă într-adevăr aţi receptat şi mesajul a ajuns la dumneavoastră.

Constantin Chiriac: Am fost în multe locuri în lume cu acest spectacol şi ce a fost minunat e faptul că în fiecare loc am avut parte de o reacţie extraordinară din partea spectatorilor, altfel, dar atât de plină de emoţie şi care apoi s-a regăsit în dialogul viu cu fiecare spaţiu în care am ajuns şi, mai ales, cu oamenii veniţi special să vadă acest spectacol. Ideea că, vezi Doamne, nu vom fi înţeleşi în Japonia sau în China, în Grecia, unde am mai fost cu spectacolul, este eronată. În fiecare loc a fost atât de multă emoţie şi atât de multă bucurie, atât de multă descătuşare după spectacol, încât merită să facem toate eforturile să-l putem ţine în viaţă şi să-l îmbunătăţim. Astăzi a fost o bucurie să fim pe scena asta şi domnul Purcărete să găsească, în timpul repetiţiilor, alte soluţii, să găsim împreună noi valenţe ale textului şi, mai ales, formula ca spectatorii din sală să se poată bucura din plin de ce înseamnă rafinamentul acestui spectacol.

Ofelia Popii: Eu sunt mai degrabă o actriţă emoţională, aşa îmi place să lucrez. Nu că n-aş putea lucra şi cu alte metode, e interesant şi îmi place să mă pliez pe diverse oferte, dar emoţia e partea mea. Regizorii vin cu propunerile lor, interesante, inteligente, fascinante, partitura mea e emoţia şi ţin la ea.

Vasile Şirli: Cel ce se ocupă de muzică nu se poate să nu spună, bineînţeles, emoţia. Că vă eliberaţi cu această emoţie, vă priveşte.