IULIAN BOLDEA: LA A DOUA EDIŢIE

Ediţia a doua a Istoriei critice a literaturii române („revăzută şi revizuită“) de Nicolae Manolescu a apărut la Editura Cartea Românească, în 2019. Nu e vorba, desigur, de o simplă reeditare, iar între cele două ediţii se situează compendiul Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc. Sunt corectate, la a doua ediţie, o serie de erori de date, de titluri, erori de tipar, arhitectura de ansamblu rămânând neschimbată, cu adăugiri sau eliminări de analize şi profiluri literare. Textul de pe coperta a patra e revelator pentru intenţiile istoricului literar: „Toate istoriile literare visează să fie pure prin definiţie şi sunt impure prin natură. Există destule impurităţi şi în cea de faţă. Nu le-am eliminat, fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă (din acest punct de vedere) şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele“. Asumându-şi pe deplin „vocaţia critică acaparantă“ (Gheorghe Grigurcu), Nicolae Manolescu recunoaşte, nu fără o anume (jucată?) umilitate că nu e decât „unul dintre zecile de cartografi, silitor şi modest benedictin al ideii că fiecare se cuvine judecat după ce a realizat, oricât de mare ar fi depărtarea la care se află harta lui de harta ideală pe care, în naivitatea lor, iubitorii de literatură o cred posibilă.“ Mihai Zamfir remarcă faptul că, în această ediţie este nuanţată „descrierea atmosferei literare şi se modifică în parte lista autorilor din ultima secţiune a cărţii, perioada de după 1990. Nume noi şi-au făcut apariţia, iar istoricul literar surprinde acum, după 30 de ani de post-comunism, tectonica unor tendinţe generale până de curând difuze“.

Revizitările şi revizuirile cele mai consistente se referă la literatura postbelică (Contemporanii. 1948-2000) cunoscută de autor prin prisma anterioarei sale activităţi de cronicar literar. Înainte de 1989, Nicolae Manolescu a fost, se ştie, cronicarul literar en titre al literaturii române. Confiscat, după 1989, de politică şi civism, criticul a combătut mereu confuzia şi eroziunea ideologică a valorilor, funcţionând ca o „instanţă a bunului-gust“ (Alex Ştefănescu). Aceste pagini dedicate contemporanilor consemnează avatarurile unor aprecieri, schimbări de ton, nuanţări, metamorfoze ale interpretării sau reveniri asupra unor caracterizări. Analizele, lapidare şi expresive, se îmbină cu caracterizările de ansamblu, care, fără a avea harul narativ călinescian, sugerează o atmosferă, un stil, o carieră literară. Chiar dacă, în Istoria critică a literaturii române, criteriul estetic primează, criticul exersează şi alte modalităţi de explorare a textului literar: perspectiva sociologică, istorică, hermeneutică etc. Scrisă la două mâini, cum ştim, Istoria critică decodează metamorfozele literaturii române într-un permanent dialog al autorului cu receptarea critică anterioară, o confruntare rodnică din care se nasc idei, evaluări, situări şi resituări cu multiple reverberaţii axiologice. Scara de valori subiacentă sau explicită se fundamentează pe analize atente la detalii, pe interpretări meticuloase, dar şi pe contextualizări necesare ale faptului literar, care generează, în fond, voluptatea întregirii unui ansamblu, dar şi retranşarea în evaluarea unor detalii revelatoare.

Amploarea sintetică a Istoriei critice este incontestabilă, ca şi atenţia la nuanţe sau reveria hermeneutică asupra unor texte, într-o proiecţie sintetică amplă şi precisă a evoluţiei literaturii române. Semnificative sunt caracterizările rapide, argumentate, dense în informaţii şi modelatoare, ca intenţie şi rezultat al percepţiei critice: „Faptul că poezia populară este orală şi nu scrisă – iată explicaţia apariţiei şi dezvoltării paralele a celor două tradiţii de artă. Primii noştri poeţi din secolele al xvi-lea sau al xvii-lea şi-au căutat modelele, ca şi cei de la 1800, în literatura scrisă, chiar dacă aceea era slavonă ori latină, şi nu în folclor, la care au recurs doar accidental. […] Atingerile dintre poezia cultă şi cea populară au devenit frecvente în romantism atunci când folclorul a început să fie preţuit şi cules, şi au persistat până astăzi. Studiind aceste atingeri putem stabili o interesantă hartă istorică a raporturilor dintre folclor şi poezia cultă. În secolele al xvii-lea şi al xviii-lea la Dosoftei şi la autorii aşa-ziselor cronici versificate singurul model pare să fie acela prozodic: dincolo de metrică (versul trohaic de 6-8 silabe) şi de rima în general împerecheată, nu e nimic semnificativ de relevat. Şi încă! L. Gáldi, care s-a ocupat de acest aspect, a atras atenţia că ori de câte ori Dosoftei foloseşte hexasilabul trohaic, atât de popular în sonoritatea lui, acelaşi picior apare şi în versiunea poloneză a lui Kochanowski a psalmilor. Să fie o coincidenţă?“

De la Dosoftei, cronicarii moldoveni sau munteni, Cantemir, Văcăreşti şi Conachi, la C.A. Rosetti, Eminescu, Caragiale, Minulescu, Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu sau Mircea Cărtărescu, Istoria critică a literaturii române revelează un spectacol al literaturii în multiplele ei ipostaze ale căutării şi devenirii, într-o arhitectură armonioasă, complexă, clară. Titlurile capitolelor sunt sugestive: Romantismul. 1840-1889, Modernismul. 1889-1947, Contemporanii. 1948-2000, Postmodernismul, Generaţia 80, După 1989. Viaţa literară. Relativizând unele figuri gonflate ideologic, ignorând unii buni teoreticieni ai literaturii, trecând sub tăcere¸ din diverse motive, nume importante, N. Manolescu sugerează timbrul unei individualităţi artistice, redă complexitatea unei opere sau identitatea unui profil. Figura lui Eminescu, de pildă, este reprezentată din unghiul pluralismului şi al diferenţelor, printr-un joc de oglinzi derutant şi paradoxal: „Să spunem deocamdată că nu există un singur Eminescu. Lectura noastră nu mizează doar pe diferenţă, ci şi pe pluralism. Opera lui Eminescu este un potpuriu de viziuni, de motive, de stiluri, din care putem alege, în funcţie de sensibilitatea noastră, unul sau mai multe. Nimic nu ne obligă a le considera pe toate la fel de originale sau de valoroase. Dar nimic nu ne îngăduie să ne facem că nu le vedem. Avantajul acestei critici caleidoscopice este că alimentează la nesfârşit, chiar dacă à tour de rôle, multiple nevoi, gusturi, înclinaţii sau capricii de lectură. Ne putem plictisi de un singur Eminescu. Deja acela plutonic ni se pare excesiv, cum i s-a părut lui Negoiţescu acela neptunic. Dar nu ne putem plictisi de toţi Eminescu.“

Cuprinzând, faţă de prima ediţie, câţiva scriitori noi, în timp ce alţi scriitori sunt eliminaţi, din motive subiective, cu înălţări şi coborâri axiologice, cu o bibliografie ce nu este exhaustivă, cu erori ce s-au păstrat în chip inexplicabil, Istoria critică are unele abordări discutabile (evaluarea laconică a echinoxismului, receptarea capricioasă a tinerilor scriitori etc.). Desigur, impresia unor critici că această construcţie critică impresionantă este încă „în lucru“, cu unele planuri, etaje sau reprezentări nefinisate sau superficiale pare să fie motivată şi de această a doua ediţie, în care darul improvizaţiei rapide poate fi motivat de considerarea istoriei literare ca „spaţiu al imaginaţiei şi al ludicului“.

Titulatura de istorie critică derivă, cum observă autorul, din faptul că „interpretarea literaturii nu începe cu mine, că e vorba de o ştafetă, traversând epocile şi confruntându-se cu standardele fiecăreia, alcătuind o poveste minunată şi diversă, care merită să fie spusă. […] O literatură are două istorii, nu totdeauna paralele: una a operelor succesive şi alta a lecturilor succesive“, căci „şirul operelor literare formează o serie istorică în raport cu şirul operelor de critică literară. Cele două şiruri nu pot fi despărţite. Le înţelegem cu adevărat doar împreună. Ideea unei istorii critice de aici s-a născut: ea împleteşte observarea naturii operelor cu percepţia critică din fiecare moment al istoriei unei literaturi“. Revizuirile, crede Nicolae Manolescu, ţin de „natura actului lecturii, fie aceea a iubitorului de carte, fie aceea a profesionistului care este criticul literar“. Evaluată lucid, Istoria critică nu este, în a doua sa ediţie, substanţial altceva decât era în prima ediţie. Elogiile nemăsurate, superficiale ale opusului manolescian, ca şi contestările vehemente ar trebui cândva să facă loc unei evaluări lucide, echilibrate, cu analize corecte şi judecăţi de valoare care să nu se bazeze doar pe pre-judecăţi.