Cum am ajuns în Mexic. În toamna lui 2018, am fost invitat să particip la un mare colocviu despre Cioran care urma să aibă loc în Mexic. Programul schiţat de Marco Antonio Jimenez şi Nelson Guzman părea foarte promiţător: trei zile la Ciudad de Mexico dedicate unor conferinţe despre Cioran şi trei zile la Zacatecas, două consacrate unor conferinţe despre Cioran şi ultima rezervată prezentării celor două cărţi ale mele despre Cioran traduse în spaniolă: Influencias culturales francesas y alemanas en la obra de Cioran şi Cioran, un aventurero inmóvil. Marco Antonio Jimenez s-a ocupat de invitarea unor intelectuali mexicani interesaţi de opera lui Cioran, în vreme ce eu am invitat specialişti în opera lui Cioran din SUA, Portugalia, Argentina şi Columbia. S-au strîns, în total, aproape 30 de participanţi la colocviu. Am fost rugat să ţin trei conferinţe, două la Ciudad de Mexico şi una la Zacatecas. Am primit biletele de avion la începutul lunii septembrie 2019: plecarea spre Mexic era programată în 9 noiembrie, iar întoarcerea la Timişoara – în 19 noiembrie.
Chapultepec. Înainte de a ajunge la Ciudad de Mexico, îmi imaginasem oraşul sufocat de praf şi zăduf şi îmi închipuisem că voi fi nevoit să port o mască pentru a putea să respir, aşa cum mi-am amintit că văzusem în diferite documentare despre Asia. Crezusem că voi da peste bulevarde nesfîrşite, fără pic de verdeaţă, dominate de zeci şi zeci de zgîrie nori şi că totul va fi arid şi gri. Aşa că am fost surprins cînd am văzut cît de mult verde poate fi întîlnit peste tot şi cît de plăcută e atmosfera din oraş. Iar cînd am ajuns în el Bosque de Chapultepec, cel mai mare parc al capitalei mexicane, situat chiar în centrul ei, am fost cu adevărat uluit. Parcul actual are 680 de hectare şi adăposteşte patru lacuri, o grădină zoologică, o grădină botanică, un castel şi şapte muzee. Există un ambiţios proiect de extindere a suprafeţei parcului pînă la 800 de hectare, ceea ce l-ar transforma în cel mai mare din America Latină, permiţîndu-i să depăşească Parcul Metropolitan din Santiago de Chile, care are 737 de hectare. Parcurile celebre ale lumii par insignifiante prin comparaţie cu acest gigant: Central Park din New York are 340 de hectare, Hyde Park din Londra – 140 de hectare, Britzer Garten din Berlin – 90 de hectare, Villa Borghese din Roma – 80 de hectare, Jardin de Tuileries – 26 de hectare, Parcul Buttes-Chaumont – 25 de hectare, Jardin du Luxembourg – 23 de hectare, Parcul Montsouris – 15 hectare. Cît despre parcurile cele mai cunoscute din România, Parcul Herăstrău de la Bucureşti, care ni se pare tuturor enorm, are 187 de hectare, pe cînd Cişmigiul are doar 16 hectare.
M-am plimbat de două sau de trei ori timp de cîteva minute prin Chapultepec, însă am reuşit să parcurg o parte ceva mai semnificativă din el abia în 18 noiembrie, în ultima mea zi de şedere în Mexic. Pentru că era duminică, parcul era înţesat de lume. M-am lăsat ghidat de Marco, fiindcă ştiam că el locuise foarte aproape de parc în copilărie şi îl cunoştea în amănunţime. N-am ajuns la impresionanta grădină zoologică, care adăposteşte cîteva mii de animale din 220 de specii diferite, dar ne-am plimbat prin grădina botanică şi apoi prin locurile de distracţie preferate ale locuitorilor din Ciudad de Mexico, înainte de a intra în castelul care a fost reşedinţa nefericiţilor Maximilian şi Carlota şi, ceva mai tîrziu, la Muzeul Naţional de Antropologie.
Castelele m-au impresionat întotdeauna foarte puţin, aşa că nici cel din Chapultepec nu mi s-a părut ieşit din comun. În schimb, m-au fascinat cele nouă picturi murale pe care le-am descoperit în interior. Realizate între 1948 şi 1970 de Orozco, Siqueiros, Juan O’Gorman (trei), Jorge González Camarena (două), Gabriel Flores şi Eduardo Solares, ele sînt amplasate în locuri de maximă vizibilitate şi creează astfel o atmosferă specială în fostul palat imperial. Am zăbovit mult cu privirea mai ales asupra imaginii necruţătoare din „Reforma şi căderea Imperiului“ a lui Orozco care părea pictată în cea mai neagră perioadă a lui Goya. În centru, portretul imens al lui Benito Juárez asemenea unei gigantice statui prehispanice domină întregul spaţiu al picturii, fiind încadrat de imaginile unor soldaţi din armata sa. În partea de jos a picturii, cadavrul împăratului Maximilian într-un giulgiu e sprijinit pe capetele şi spinările înclinate ale susţinătorilor săi, de la Napoleon al iii-lea şi cîţiva miniştri şi generali francezi pînă la cei mai proeminenţi dintre partizanii săi mexicani. Monstrul clericalismului, cu mitră episcopală, gheare şi cioc, e ţinut în lanţuri şi definitiv supus.
Muzeul Naţional de Antropologie m-a dus imediat cu gîndul la o reuşită combinaţie între Muzeul de pe cheiul Branly de la Paris, un muzeu al artelor şi civilizaţiilor din Asia, Africa, Oceania şi cele două Americi pe care l-am vizitat de foarte multe ori între 2010 şi 2018 (spre încîntarea fiului meu, Vlăduţ, care l-a socotit mereu muzeul său preferat), şi Muzeul Satului de la Bucureşti. mna are atît remarcabile colecţii arheologice cît şi o cuprinzătoare secţiune etnografică gîndită pentru a reda modul în care au trăit şi continuă să trăiască diferitele populaţii indigene de pe teritoriul Mexicului. N-am avut destul timp ca să-l străbat în mod sistematic, aşa că m-am lăsat condus de Ana Maria Valle şi Marco Jimenez. Ana Maria, excelentă cunoscătoare a culturii nahuatl, mi-a dat o mulţime de informaţii preţioase şi mi-a tradus cu răbdare numele celor mai importanţi zei din panteonul aztec, povestindu-mi, în plus, şi despre cele 68 de limbi autohtone recunoscute de guvernul mexican şi vorbite de peste 7 000 000 de persoane, dintre care aproape 13% nu cunosc deloc limba spaniolă.
Am avut ocazia să văd imense stele de piatră, capete de jaguari, machetele piramidelor de la Teotihuacán, ulcioare, bijuterii, jucării, feţe de demoni, cuţite ceremoniale folosite pentru sacrificii, faţadele reconstruite ale unor temple, vechi picturi murale, statuile unor vrăjitori, inele de piatră folosite în jocul cu mingea de cauciuc (socotit de unii un îndepărtat strămoş al fotbalului, deşi jucătorii nu aveau voie să atingă mingea cu piciorul, ci doar cu şoldurile, cu genunchii, cu fesele sau cu coapsele), platoşe, vase concepute pentru a conţine inimile prizonierilor sacrificaţi zeilor, cranii acoperite cu turcoaz, măşti de jad. Dar cea mai puternică impresie mi-au produs-o sculpturile gigantice aflate fie la intrarea muzeului, fie în interiorul său: statuia zeului ploii Tlaloc (7 metri înălţime şi 168 de tone), statuia zeiţei apei dulci Chalchiuhtlicue (3,16 metri înălţime şi 21 de tone), statuia zeiţei fertilităţii Coatlicue (3,50 metri înălţime şi 3 tone), Piedra del Sol cunoscută sub numele de Calendarul aztec (3,6 metri diametru şi 25 de tone), Piedra de Tízoc (2,65 metri diametru şi 9,5 tone).
Ieşind din muzeu, Ana Maria a insistat că multe dintre lucrurile pe care le-am văzut în interior sînt încă prezente în existenţa cotidiană a comunităţilor indigene din Mexic, sînt tradiţii rămase în continuare vii. Şi parcă pentru a-i confirma spusele, la doar cîteva zeci de metri de intrarea muzeului, am dat peste trei indigeni îmbrăcaţi în costume tradiţionale decorate cu pene de dimensiuni impresionante care le propuneau doritorilor ritualuri de purificare, iar ceva mai departe i-am descoperit pe celebrii voladores de Papantla care îşi începuseră ritualul. Ana Maria mi-a explicat despre ce era vorba: cinci tineri indigeni totonaci care trebuie să respecte o serie de reguli stricte de abstinenţă urcă pe un stîlp cu o înălţime de circa 30 de metri. Ajunşi în vîrf, îşi împart sarcinile: unul dintre ei dansează pe suprafaţa exiguă din vîrful stîlpului şi foloseşte o tobă de mici dimensiuni pentru a impune ritmul, cîntînd în acelaşi timp şi la fluier, iar ceilalţi patru îşi leagă picioarele cu nişte corzi şi îşi dau drumul în gol cu capul în jos, învîrtindu-se în jurul stîlpului pînă cînd ajung la pămînt. Tinerii se învîrt de 13 ori în jurul stîlpului. 4 (numărul zburătorilor) x 13 înseamnă 52, adică tocmai numărul de ani din care este compus un ciclu solar conform calendarelor din lumea prehispanică. Ana Maria mi-a spus că unele surse susţin că ritualul e vechi de 1500 de ani, pe cînd altele afirmă că el a apărut în urmă cu 450 de ani, în vremea unei secete de foarte lungă durată care a provocat o foamete cumplită, şi că ar fi fost creat ca să-i îmbuneze pe zeii ce s-ar fi simţit neglijaţi, convingîndu-i să trimită ploaia. Din anul 2009, a fost inclus de către unesco în patrimoniul cultural imaterial al umanităţii.
Televiziune. Profesorul Nelson Guzman, un remarcabil cunoscător al operei lui Bataille, s-a ocupat de organizarea colocviului Cioran de la Zacatecas, programînd în primele două zile susţinerea conferinţelor la Muzeul de Artă Abstractă Manuel Felguérez şi, în a treia zi, prezentarea traducerilor spaniole ale cărţilor mele despre Cioran la Teatrul Fernando Calderón. Pentru a face publicitate celor trei zile de discuţii despre Cioran, a insistat să particip la o emisiune transmisă în direct la televiziunea Canal 5. Urma să mă însoţească împreună cu Marco Jimenez şi Miguel Angel Mendoza. Deşi eram destul de obosit, fiindcă abia ajunsesem de o oră la Zacatecas, am acceptat, înţelegînd că Nelson voia ca un public cît mai numeros să asiste la întîlnirile noastre.
Ca să ajungem la sediul televiziunii, am folosit maşina lui Nelson. Studiourile erau situate în afara oraşului, pe una dintre colinele pe care s-a desfăşurat o celebră bătălie din timpul Revoluţiei mexicane între trupele lui Pancho Villa şi cele ale lui Álvaro Obregón. Am fost întîmpinaţi de o prezentatoare foarte tînără care absolvise Facultatea de Litere a Universităţii Autonome din Zacatecas. Ea a reuşit să creeze imediat o atmosferă relaxantă şi totul a mers bine; am atras atenţia şi în acest fel asupra discuţiilor despre opera lui Cioran.
Ne-am întors în oraş cu maşina, dar am lăsat-o repede într-o parcare ca să avem timp pentru o plimbare prin centrul oraşului, despre care ştiam că fusese inclus în Patrimoniul Mondial al unesco. Nelson îmi povestea despre istoria oraşului, Marco şi soţia lui, Ana Maria Valle, îşi aminteau despre primele lor vizite la Zacatecas făcute cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, iar Miguel Angel, care era cu cîţiva metri în faţa noastră, fotografia clădirile cele mai impresionante. La un moment dat, am observat că el s-a oprit ca să privească o splendidă fîntînă dedicată întemeietorilor oraşului Zacatecas, Fuente de Los Conquistadores. Imediat după aceea, l-am văzut înconjurat de patru tinere care am dedus că l-au rugat să le facă o fotografie. Cînd am ajuns în dreptul lui, fetele au început să scoată strigăte pline de entuziasm şi Miguel Angel m-a întrebat dacă sînt de acord să mă fotografiez cu ele. Am fost atît de mirat încît asta trebuie să mi se fi citit pe faţă. Miguel Angel mi-a povestit ce se întîmplase: după ce le-a făcut fotografia pe care şi-o doriseră în faţa fîntînii, cele patru adolescente au văzut restul grupului nostru care se apropia şi au început să ţipe: „V-am văzut la televizor! V-am văzut la televizor!“. I-au spus că se opriseră la un restaurant şi, în timp ce îşi luau micul dejun, au văzut emisiunea la care fuseserăm invitaţi. Miguel Angel le-a explicat că eu eram un filosof din România venit pentru a ţine mai multe conferinţe în Mexic. Asta trebuie să li se fi părut atît de neobişunit încît au ţinut morţiş să aibă o fotografie cu mine. Mi-am spus că, probabil, nu mai văzuseră niciodată nici vreun filosof, nici vreun român, aşa că un „filosof român“ trebuie să li se fi părut un monstru. Am acceptat amuzat şi cele patru au chiuit de bucurie. Am făcut, pe rînd, atît fotografii cu grupul celor patru cît şi cu fiecare adolescentă în parte. După ce ele s-au îndepărtat fericite, mi-am amintit că aproape de fiecare dată după ce am apărut la televizor s-a întîmplat cîte ceva nostim şi le-am povestit şi prietenilor care mă însoţeau cîteva dintre aceste episoade comice.
Am fost invitat prima oară la televiziune pe cînd aveam 25 sau 26 de ani. Era o emisiune culturală foarte lungă, dura mai bine de trei ore, aşa că am avut răgaz să spun destul de multe lucruri. La două sau trei zile după difuzarea ei, pe cînd mă întorceam de la un magazin aflat în apropiere de casă, m-a oprit o doamnă foarte elegantă care m-a abordat direct: „V-am văzut la televizor“. „Într-adevăr, am participat la o emisiune în urmă cu cîteva zile“, am admis eu. Doamna s-a lansat într-un potop de elogii, făcîndu-mă să mă simt foarte încurcat şi să bîigui cîteva cuvinte neinteligibile. În cele din urmă, mi-a spus: „Ştiţi, am şi eu o fată foarte inteligentă, a făcut două facultăţi. Nu aţi vrea să vă întîlniţi cu ea?“. Uimit de o propunere atît de lipsită de echivoc, am răspuns: „Stimată doamnă, dar eu sînt căsătorit, vă amintiţi că am vorbit despre soţia mea şi în timpul emisiunii“. Doamna a bătut în retragere: „Vai, dar nu asta voiam să spun! M-am gîndit că aţi putea să vă întîlniţi cu ea ca să o îndrumaţi un pic. Ea e cam dezorientată, deşi ştie o grămadă de lucruri“. „Atunci puteţi să o trimiteţi să mă caute la revista Orizont sau la mine la universitate“. Doamna a promis oarecum jenată că aşa va face, dar fata cea dezorientată n-a mai apărut niciodată…
După o altă invitaţie la televiziune, m-am dus la poştă ca să-i trimit domnului Ion Vartic un plic imens ce conţinea teza mea de doctorat despre Cioran. Am stat disciplinat la rînd şi, cînd am ajuns la ghişeu, am început să completez formularul pe care mi l-a întins funcţionara din faţa mea. În timp ce scriam grăbit cu litere mari de tipar, am auzit o voce din spate: „Dar de ce numai dumneavoastră îi trimiteţi ceva domnului Vartic şi nu vă trimite şi domnul Vartic?“. Stupefiat, m-am întors şi am văzut un domn în vîrstă foarte distins pe care îl mai zărisem prin zonă, dar pe care nu-l cunoşteam. Înţelegînd într-o fracţiune de secundă că domnul 1. trebuia să mă fi văzut la televizor, pentru că ştia despre proiectele mele, 2. că era la curent cu ceea ce se întîmpla în lumea culturală românească, fiindcă nu îi era străin numele domnului Vartic, dar şi că 3. trăsese probabil cu ochiul şi văzuse ce scrisesem pe formularul de la ghişeu, i-am răspuns: „Acum e rîndul meu să-i trimit ceva domnului Vartic. Domnul Vartic îmi va trimite altceva cu altă ocazie“.
Prin primăvara lui 2002 sau 2003, după ce vorbisem într-o emisiune de televiziune despre călătoria pe care urma să o fac la Paris, unde trebuia să plec cu o bursă doctorală, am auzit că eram strigat în timp ce mă plimbam prin Parcul Rozelor din Timişoara. „Domnule Vălcan! Domnule Vălcan!“. M-am întors şi am văzut un bărbat îmbrăcat ca un om al străzii care îmi zîmbea încîntat. Mi-a întins mîna şi, după ce am ezitat puţin, i-am strîns-o. Bărbatul mi-a pus o sumedenie de întrebări despre ceea ce scrisesem sau aveam de gînd să scriu, demonstrîndu-mi rapid că era la curent cu tot ceea ce făceam. Cînd, în cele din urmă, i-am dat de înţeles că trebuia să plec, mi-a spus ceremonios: „Vă rog să-i transmiteţi salutări doamnei Monica Lovinescu. Din partea inginerului Alexandrescu“.
Un alt episod amuzant a avut loc pe cînd mă aflam în vizită împreună cu soţia la cei mai vechi prieteni ai noştri. Abia apucaserăm să intrăm în casă cînd cineva a sunat la uşă. Prietenul nostru a deschis şi a constatat că era poştaşul. Cînd m-a zărit, acesta m-a întrebat plin de entuziasm şi fără nici o introducere, de parcă m-ar fi cunoscut de o veşnicie: „Cînd mai plecaţi la Paris?“. Văzînd că rămăsesem mut de uimire, soţia prietenului nostru l-a întrebat: „Îl cunoaşteţi pe domnul?“. Poştaşul a răspuns cu aplomb: „Sigur că îl cunosc, e persoană publică, l-am văzut de curînd la televizor“…
Atît de departe de Dumnezeu şi atît de aproape de Statele Unite. Cei care s-au obişnuit să asocieze Mexicul numai cu imaginea unor cătune prăfuite şi a unor oameni trăind în cea mai cruntă mizerie, cel mai adesea aproape de marginea deşertului, s-au lăsat prinşi, fără îndoială, în capcana unor vechi stereotipuri impuse de cinematografia americană. Deşi are în continuare mulţi cetăţeni care trăiesc în condiţii dificile, Mexicul e una dintre cele mai importante ţări ale lumii: se situează pe locul 10 în privinţa populaţiei (126 000 000 de locuitori), pe locul 14 în funcţie de întinderea teritoriului său (1 964 375 de kilometri pătraţi), pe locul 15 în privinţa pib-ului (1 223 de miliarde de dolari în 2019). Are cea mai importantă piaţă de carte din America Latină, iar Tîrgul Internaţional de Carte de la Guadalajara este al doilea cel mai mare tîrg de acest fel din lume, după cel de la Frankfurt. unam (Universidad Nacional Autónoma de México), cu cei 36 000 de studenţi şi cei 40 000 de profesori ai săi, este una dintre cele mai mari universităţi din lume. Mexicul poate să li se pară o ţară săracă şi neînsemnată doar cîrtitorilor înveteraţi şi asta numai dacă insistă pentru o comparaţie cu sua, vecinul său de la nord. Însă e clar că pentru vecinii săi din America Centrală, dar şi conform reperelor noastre europene, Mexicul este un adevărat imperiu.
„¡Pobre México, tan lejos de Dios y tan cerca de Estados Unidos!“ („Sărmanul Mexic, atît de departe de Dumnezeu şi atît de aproape de Statele Unite!“). Această formulă devenită celebră, care îi aparţine intelectualului mexican Nemesio García Naranjo, deşi e atribuită în mod eronat preşedintelui Porfirio Díaz, a părut să descrie cel mai bine destinul istoric al Mexicului, al cărui potenţial enorm a părut mereu inhibat de vecinătatea cu americanii. Primul şoc important a fost războiul dintre 1846 şi 1848, în urma căruia Mexicul învins a pierdut mai mult de jumătate din teritoriul său, adică aproximativ 2 500 000 de kilometri pătraţi. Această suprafaţă enormă, aproape de cinci ori mai mare decît Franţa, reprezintă mai mult de o pătrime din actualul teritoriu al Statelor Unite. Americanii s-au implicat în bătăliile din timpul scurtei domnii a împăratului Maximilian, sprijinind trupele lui Benito Juárez din dorinţa de a-i ţine pe francezi, care susţinuseră instalarea acestuia pe tron, departe de America de Nord. Statele Unite s-au implicat, de asemenea, în luptele dintre diversele facţiuni din timpul Revoluţiei mexicane, ceea ce l-a înfuriat pe temperamentalul Pancho Villa, care a pătruns pe teritoriul american, provocînd o reacţie dură din partea politicienilor de la Washington şi expediţia de pedepsire condusă de generalul Pershing. Apoi, influenţa Unchiului Sam s-a menţinut constantă, la fel cum s-au menţinut şi decalajele de dezvoltare dintre cele două ţări. Atraşi de mirajul bogăţiei americane, mexicanii, mai ales cei din păturile sărace ale populaţiei, au început să treacă în masă frontiera pentru a se bucura de prosperitatea pe care nu mai sperau să o dobîndească la ei acasă. În 2019, din cei 57 000 000 de hispanici din sua, 38 500 000 se declarau de origine mexicană, dintre care 12 300 000 erau născuţi în Mexic, iar 26 200 000 aveau părinţi sau bunici născuţi în Mexic. Dacă actualele tendinţe se menţin, unii demografi de la Ciudad de Mexico susţin că nu e deloc imposibil ca în următoarele secole să se producă o paşnică Reconquista mexicană.