IULIAN BOLDEA: PULSUL POEZIEI

În vacarmul poetic de azi, cu protuberanţele lui ironice, parodice sau carnavaleşti, cu pulsiuni ale sexualităţii şi insurgenţe neavenite, poezia Marianei Codruţ are calitatea rară a desprinderii de conjunctural şi de nesemnificativ, angajându-se într-o căutare neobosită a esenţelor, căutare ce transcende programe estetice sau ierarhii literare prestabilite şi vane, întrupând, cum scrie Gh. Grigurcu, certele calităţi ale unui „eu polemic“. S-au subliniat deja trăsăturile ce o individualizează pe poetă, de la „claritatea dicţiunii şi fineţea percepţiei“ (Al. Călinescu), la exigenţa etică, de la luciditatea frazării, la intransigenţa expunerii adevărului poetic cu orice risc, în contrast cu metamorfozele conformiste ale zilei, de la „sensibilitatea acută cu care este percepută lumea“, la „discreţia expresiei poetice“ (Luminiţa Corneanu).

Una dintre posibilele definiţii ale poeziei, oferită chiar de către Mariana Codruţ, mizează pe precizie, scuturare a ornamentelor inutile, renunţare la teatralitate sau retorism. În volumul pulsul nu poate fi minimalist (Editura Paralela 45, 2019), poezia este percepută ca un „şoc“, ca revelare a esenţei fiinţei, prin refuzul spaţiului comod al habitudinilor, certitudinilor, consolărilor inexpresive: „poezia e şoc/ precum crima adolescentului din vecini/ pe care nu-l credeai în stare de crimă./ gesturi ca oricare cuvinte de fiecare zi/ chiar puţină frondă. ei da nimic anormal!/ şi brusc toporul decapitînd obişnuinţa“. Exprimând capacitatea poeziei de a extrage neobişnuitul din banalitatea cotidianului, Mariana Codruţ înregistrează cu fineţe zonele subtile de umbră ale realului, angajând propria fiinţă într-o aventură a cunoaşterii discrete şi, totodată, alerte a lumii şi a propriului sine prin poezie: „sînt aici. cu un copac de cristal în piept./ şi ce dacă voi spuneţi/ că arta înal­tă nu mai este inima lumii,/ că în inima lumii Dumnezeu a murit?/ cu un copac de cristal în piept/ eu merg înainte spre moarte“. Eliberând cunoaşterea cotidianului de crusta obişnuinţelor, poeta purcede, cu un fel de radicalitate a simţirii, la trăirea şi retrăirea propriului destin, iar definiţiile poeziei nu fac decât să accentueze o astfel de postură ontologică şi estetică, căci dacă „poezia vine din sex“, ea este, în acelaşi timp, „verticala sîngelui tău vizionar“, eliberând în mod revelatoriu eul de constrângeri şi oferind şansa unei libertăţi interioare esenţiale, prin neodihna gândului, prin neastâmpărul unei percepţii intransigente asupra lumii („vîrful de oţel al unei lănci/ împlîntate în inima păcii cotidiene“).

Ce este, cum este, de ce este aşa cum este poezia, acestea sunt interogaţiile şi reprezentările asumate cu sinceritate, precizie şi acurateţe de Mariana Codruţ. Poezia este, astfel, implicare şi asumare, interiorizare şi reprezentare acută, radicală a metamorfozelor realului şi a propriei deveniri în mecanica universală: „dacă nu mi-aş pune cu maximă candoare/ gîtul sub tăişul fiecărei necunoscute/ din matematica zilei/ de parcă ar fi ultima, cea decisivă. // dacă nu mi-aş măsura sistematic/ puterea de-a fi tot timpul eu/ (a fi tu însuţi e singura victorie reală/ în oricare dintre lumile posibile). // dacă n-aş convieţui cu gîndul la moarte/ ca la un bărbat niciodată întîlnit“. Libertatea de a fi mereu, cu premeditare şi consecvenţă, ea însăşi, de a refuza orice îngrădire a propriilor trăiri şi reacţii face parte din chiar fibra ultimă a liricii Marianei Codruţ, care crede că „există un singur obstacol/ în faţa libertăţii: tu însuţi“. Dar şi că, în lungul drum al eului către sine, asumarea libertăţii se îmbină cu sugestia thanatosului care se adăposteşte, clipă de clipă, în toate actele vieţii noastre: „de exişti, viaţa ta/ e doar intervalul necesar să te obiş­nuieşti/ cu gîndul (nostalgic distrugînd frumuseţea)/ că vei muri. restul e iluzie“. Poezia nu este, aşadar, pentru Mariana Codruţ refugiu sau spaţiu compensator, detentă bovarică („natura nu e bovarică, nu se dă drept alta niciodată“) ori idealizare, reprezentare tautologică a fiziologicului sau rezumat al visceralităţii, ea este, mai curând, reducţie la esenţialitate, cale spre adevăr, regăsire a autenticităţii fiinţei şi acceptare a meandrelor propriului destin.

Se regăsesc în cartea Marianei Codruţ şi câteva poeme implicate în sfera istoriei şi a socialului. Important este, însă, modul cum se raportează poeta la imediat, fără parti-pris-uri, fără prejudecăţi, fără cantonări în convenţii sau convenţionalisme, căci „lucrurile importante nu se văd decît cu inima“, iar „cel liber e teroarea supremă a tuturor“. Un poem programatic este dintr-o istorie cinică, în care e subliniat echilibrul de tot fragil dintre vocea poetului şi Istorie, dintre cuvântul ce exprimă adeziunea la valorile esenţiale ale libertăţii şi realităţile convulsive care îl contrazic: „trag după mine o istorie cinică/ făcută de inşi îngheţaţi în putere/ de care mi-e silă. // ei nu înţeleg că sînt de fapt/ însăşi slăbiciunea: ochii le sunt orbi/ mîinile dure şi lacome/ iar din vorbele lor neantul vomită. // şi nu înţeleg că doar prin cei/ care cred în imponderabile/ istoria se apără de prostituţie/ astfel devenind lizibilă“. Revolta poetei presupune, în fond, o reacţie de apărare, de rezistenţă a identităţii proprii faţă de orice ameninţare venită din afară, care vrea să facă „neconvingătoare“, necredibilă legitimitatea identitară a fiinţei: „nu pot înţelege un lucru/ de care nu sînt convinsă./ şi ce nu înţeleg/ mă nelinişteşte. // asta-i şi vrerea dictaturii:/ propria fiinţă/ să-ţi pară neconvingătoare/ fiindcă nu se poate umple/ cu ea însăşi“. Din aceste motive, ale asumării propriei identităţi şi integrităţi ontice, ale respingerii oricărei forme de agresiune sau de limitare din afară, pulsul „nu poate fi minimalist“, iar poezia este cu adevărat formă de rezistenţă, de adevăr, de convingere.

Aşezată sub semnul simplităţii şi al firescului, al asocierilor insolite şi al notaţiilor de mare impact, poezia Marianei Codruţ e o lecţie, subtilă, despre curaj, adevăr, demnitate, libertate şi frumuseţe, chiar dacă, sau poate că tocmai pentru că ea, poezia, este „şoc/ precum crima adolescentului din vecini/ pe care nu-l credeai în stare de crimă“. Forţa, intensitatea, precizia poeziei sunt inconturabile („raza ochiului ei e atît de subţire/ încît nici nu simţi cînd capul ţi-l taie/ lăsîndu-l la locul lui“). În acest sens, poezia este fundament, mişcare profundă, revelaţie a adâncurilor: „e lumină pe pământ şi în ceruri. glasul tău/ se întrupează în tine. îţi auzi bătăile inimii până în uterul mamei şi crezi tot şi vezi tot“. Poezia este, însă şi cea care „dăruie fără calcul/ ignorând cu desăvârşire prezenţa altcuiva/ ori singurătatea desăvârşită“. Fluxul solitudinii, derulat într-un decor mundan alienant, oferă şansa unei libertăţi asumate, căci ei, cei aşezaţi sub zodia singurătăţii, cei care gândesc singuri „ignoră cu disperare lipsa iubirii/ singuri fiind în patria proprie/ caldă de gândurile de biruinţele/ şi tristeţile lor. care le ajung/ cum îi ajunge ploii/ că udă pământul“. Într-un poem e evocată o formă inedită de cunoaştere, prin care fiinţa umană va putea înţelege totul „în felul/ în care iarna înţelege ningând“, neliniştea eului fiind provocată de abisul tainelor, de incapacitatea de a înţelege neînţelesul şi nepătrunsul („şi ce nu înţeleg/ mă nelinişteşte“), sau, uneori, chiar de umbra frumuseţii aşezată, ca o limită imponderabilă, dincolo de lucruri, făpturi şi stări.

Dacă „frumuseţea e o agresiune“, cum zice Mariana Codruţ în pulsul nu poate fi minimalist, e la fel de adevărat că graţia rezultă mai degrabă din detalii şi forme ale asperităţii („porumbelul împiedicat în ghetrele albe / ţîşneşte razant deasupra nisipului / cu inima-n flăcări“) sau din metamorfoze ale suavului abia travestit („ziua de iarnă gri / stau printre lucrurile din casă / întrebîndu-mă ce-or fi / /… pleoapele mi se lasă grele / peste inima bătînd abia. / ştiu! sînt în altă parte / decît eram ieri sau cîndva“). Catalog de reverii subtile, conspect de trăiri discrete şi de exigenţe radicale, cartea Marianei Codruţ adastă într-un echilibru instabil între contemplaţie şi notaţie, între simplitatea frazării şi reflecţia asupra lucrurilor ultime. Cartea Marianei Codruţ este, cum au subliniat deja câţiva critici care au întâmpinat-o entuziast, una de referinţă. Poezia din acest volum impune prin simplitatea asumată şi stringenţa etică, prin excelenţa imaginilor şi radiografia precisă, delicată a emoţiilor.