Adriana Teodorescu

1. Astăzi. E o situaţie în care ajung mereu, de când mă ştiu. Constituia o pricină serioasă de observaţie în familie pentru copilul care am fost, şi mi-este simultan drag şi ciudă când, neglijând tot trăitul pe care l-am înmagazinat în mine, prestanţa vârstei exprimată deja în primele fire albe şi în fire-ar să fie de riduri, taică-meu urlă: ia ceva în picioare, acuma te răceşti. Într-un fel sau altul, nu mi-au stat niciodată prea bine păpucii în picioare. Semn, poate, că între mine şi cele ce vin dinspre lume, ca veştmânt, ca adaptare, ca întâlnire, e o fractură care rezistă şi pe care o gestionez după puteri şi posibilităţi. Şi care nu are nimic în comun cu vreun naturalism camuflat, nu mă suspectaţi, nu aş umbla niciodată desculţă pe o câmpie, dar am reverii că mă descalţ pe stradă, însă fac asta numai în casă. Iar dacă tot am luat-o pe drumuri auto-psihanalitice, continui şi remarc, de asemenea, că acest fapt atestă din plin fondul meu contradictoriu şi capricios. Am una dintre cele mai proaste circulaţii periferice din univers, mor de frig trei sferturi din viaţă şi dezgolesc, cu primă ocazie, cele 2 sloiuri de gheaţă pe care-mi croiesc drumuri în lume. Punându-mă în paranteză, cred, în fond, că magma noastră umană e preponderent conflictuală, neomogenă. Atitudinea noastră faţă de lucruri, concepţiile, sentimentele sunt impulsionate din surse plurale şi prin mecanisme diferite de semnificare. E firesc să fim duplicitari, neaşezaţi, tensionaţi între rutină şi risc, să ne strângă toate felurile de încălţăminte, şi dacă le dăm, şi dacă nu le dăm jos.

2. Niciunul, dacă săniuţa alunecă pe câmpurile paradigmatice ale sportului. Nu am fost niciodată de prea serioasă treabă la competiţiile sportive, deşi, dacă nu pierdeam nişte părticele de os într-o intervenţie chirurgicală din copilărie, îmi place să cred că aş fi patinat înconjurând de câteva ori lumea. Asta şi pentru că iarna e anotimpul meu, chiar dacă ştiu că, revendicat complet, m-ar putea ucide. Pe de altă parte, fără să ştiu exact numărul, mă declar mulţumită de cele pe care le-am obţinut dacă lăsăm săniuţa să alunece în ficţiune. Cum nu am văzut pe nimeni înaintea mea când ajungeam în patria Crăiesei zăpezii (una dintre poveştile-obsesie ale începuturilor mele), să salvez un copil care după toate standardele unei medicini elementare ar fi fost demult mort, am considerat că merit premiul întâi cu abonament şi garanţii pe viaţă. Şi, cu toate că, după câţiva ani, pe o pârtie, la Păltiniş, fâşul mi s-a îmbibat în sânge când o altă sanie a trecut peste mine, în pofida tuturor sindroamelor de impostor de care aveam să sufăr, deşi nu mai circul cu sania pentru că nu ştiu cine şi înspre ce trage de ea, premiul a rămas al meu. Era, încă de la bun început, un premiu pentru fidelitatea repetiţiei, pentru obsesie, mai mult decât pentru curaj.

3. Îmi pare rău, nu. Nici nu le fac, nici nu le spun. De cele mai multe ori sunt total independentă de ele, ca şi cum am fi pe două tărâmuri diferite. Le mâncam cu plăcere, dar ponderat, când mă serveau gospodine apuse, la graniţa dintre biografia şi lecturile mele, pentru care aş mai avea uneori nostalgii. Prefer mâncarea sărată, dar nici pentru aceasta nu am reţetă. Nu am, pur şi simplu, nicio veleitate culinară. Iar de spus, nu prea, doar în cazuri rare, cu scutire de la Morală şi cu Aerius. Altfel mă umplu de bube verzi de parcă am venit de pe Marte şi se vede, de oriunde te-ai uita, se vede.

4. O bună ocazie să scap de cel mai recent coşmar pe care l-am avut, acum două-trei nopţi. Stăteam pe o canapea eu şi ai mei. Cred că eram într-o cameră străină. Poate vizitam o altă ţară. Poate ne adunaserăm să sărbătorim ceva. În vis, siguranţa de orice fel scade adesea, după cum uneori, din contră, ştii plenar şi exact. La un moment dat, obosind de râs şi mişcare, am înţepenit. În faţa noastră era o oglindă unde am constatat, cu groază, că mişcările noastre nu se opreau. Nimic spectaculos, decât că viaţa continua în oglindă şi noi nu mai coincideam cu cei de acolo. Mii de beculeţe ale groazei mi s-au aprins în minte: dacă noi am încetat să ne reflectăm, cine şi de ce ne stăpâneşte reflectarea? În puterea cui am căzut şi de ce suntem marionete fără să mai avem reper (imagistic?) a ceea ce scapă marionetării? Ce spune despre noi acest joc barbar în fiinţa noastră? Că suntem morţi, mi-am zis, şi m-am dat jos de pe canapea, m-am lipit de oglindă până am văzut că ochii ne cădeau în orbite ca două mingi albe (cum văzusem pe vremuri în serialul La Piovra; creierul, mă conving mereu, e nesfârşit). Am urlat cât am putut şi ochii au revenit la normal, dar erau ca o gelatină neagră plină de spasme, nu mai era nicio garanţie că nu se vor albi din nou. Aşadar, am gândit (gândesc febril şi complicat în somn), viitorul nostru de oameni morţi se priveşte cu trecutul nostru de oameni vii şi noi stăm pe rama oglinzii şi nu ştim ce să fim, e un moment care ne forţează să alegem, prezentul e neputincios. Deci, oricum am suci-o şi pentru orice am opta, rămâne că în totalitate nu suntem. Totuşi, insist, negociez, când eşti mort oglinda amuţeşte, iar aici e exact invers. Apoi nu mai gândesc nimic şi mi-e doar frică. După alte două zile mi-am adus aminte. Visul a fost doar o transpunere interpretativă a imaginarului din melodia lui Peter Hammill, Mirror Images: „If I’m the mirror and you’re the image/ Then what’s the secret between the two,/ These ‘me’ sand ‘you’s, how many can there be”?” Soluţia estetică. Abia atunci am revenit de partea bună a oglinzii.

5. De făcut, am făcut multe. Specialitatea mea, sper că unanim recunoscută de prieteni şi familie, au fost discuţiile la telefon cu părinţi ai colegilor, necunoscuţi sau rude, în care am fost pe rând, sinucigaş potenţial cerând consiliere, directorul liceului solicitând ca fiul sau fiica să meargă la diverse înmormântări, realizator de sondaj de opinie pe teme extrem de diverse, de la ucideri canine în masă până la opţiuni de vot, moderator de emisiuni tv invitând oameni din popor în platou. În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare… nu s-a născut încă omul. Asta, sigur, dacă o exclud pe maică-mea, care, până m-am călit bine, mi-a copt tot felul: că pentru a obţine buletinul trebuie să stai câteva luni în închisoare cu zeci de copii într-o cameră (lucru tragic pentru un introvertit, vă daţi seama), că fructul pe care tocmai îl mâncasem se numea prulă şi m-a lăsat aşa câteva săptămâni bune, zâmbind diavoleşte (retrospectiv realizat) de câte ori mă extaziam ce bun a fost şi cum de nu am ştiut eu că există un asemenea fruct. A, şi era şi unchiu-meu, Dan, care m-a torturat întreaga copilărie că el e fiul regelui Mihai şi niciun frate cu mama, ce a fost găsită pe străzi, abandonată. Dar astea sunt mai degrabă parte din educaţie, nu? Nu se prea pun ca farse.

6. Pentru necesităţile mele afective şi simbolice, e deja mult prea cald de Crăciun. Îndrăgosteala de sine a indivizilor în epoca Facebook, impostura şi redefinirea meritocraţiei în termenii persistenţei şi ai tupeului, capriciile şi criza de identitate din modernitatea lichidă, vorba lui Zygmunt Bauman, par a fi atins şi anotimpurile. Toate se lasă greu duse, definite, recunoscute. Strict din punct de vedere al anotimpurilor globalizate, nimic de mirare şi nu prea multe de sperat. Dar, din non-coincidenţa accelerată a realităţii cu structurile noastre mentale se pot naşte situaţii interesante. De pildă, suspiciunea ca stil de viaţă, ca o apă rece peste chipul selfizat al confirmărilor confortabile. Că nimic nu e ceea ce pare şi nicio ordine nu e pentru totdeauna.