Leo Butnaru

1. Vara trecută. Pardon… la plajă. Însă umblu şi prin casă. Numai că… semi-desculţ, ar ieşi, odată ce păşesc pe covor sau duşumele… Apoi îmi spun, aşa, pentru orice eventualitate: Pe un drum presărat cu flori nu se merge desculţ; printre flori ar putea fi şi trandafiri.

2. Probabil, dacă am luat, totuşi, ele i-ar fi revenit tatălui meu, care îmi meşterea săniuţe, prima-întâi! Din lemn tare de salcâm sau de nuc, deloc uşor de prelucrat, însă – ţineţi minte? – din el tălpile săniuţei ieşeau lucioase-lucioase, de ai fi putut să concurezi chiar la proba olimpică de sanie! Cine ştie de nu aduceam în Negurenii mei de baştină, de pe apa – deci, şi de pe… gheaţa! – Răutului, trofee şi premii din roza vânturilor! Însă era comunism, bolşevism, şi nu ni se permitea să ieşim/intrăm cu săniuţa noastră de ţară nu doar în străinătate, ci nici în ţara-mamă, România…

3. Una nobilă: să scrieţi literatură… bună! E în asta şi neadevăr… nobil, priitor sufletului şi destinului omenesc. Mai ales în captivante naraţiuni sf.

4. Poate că ieri. Sau chiar azi. Şi m-aş fi gândit la Narcis ce ar sta la oglindă – de parcă ar face coadă la… propriul sine.

O fi, n-o fi adevărat ce se mai spune: orice oglindă minte. De unde am putea trage concluzia că Narcis era un ins… imprecis…

Sau că, în unele cazuri, oglinda poate lovi mai dur decât bumerangul.

Cam aşa gândeam, îmi ziceam. După care am exclamat aproape nostalgic, liric: Ah, unde e Ion Creangă să vadă ozn-uri oglindindu-se-n Ozana?! (Din păcate, cu oglinda apei tot mai împuţinată…)

Astea aşa, mai simplu, poetic vorbind, pentru că nu mai sunt eu atât de orgolios… autoreferenţial, ca să-mi spun că, de obicei, când imaginea cuiva apare în oglinda istoriei, ea nu-i mai poate apărea şi în oglinda obişnuită.

De fapt, la oglindă te prinde sau… cântecul, ca la Coşbuc, sau fel de fel de gânduri. Să zicem, despre doamnele cărora, după fiecare operaţie plastică, „de înfrumuseţare”, oglinda le răspundea cu un zâmbet tot mai crispat…

Apoi, în dependenţă de unii factori emotivi, ce poate vedea o doamnă, când se uită în oglindă? Ba fiica, ba bunica…

De unde şi unele sfaturi:

– Când eşti nervos, nu te privi în oglindă: ai putea să-ţi vezi acolo duşmanul.

– Pe uşa frigiderului plasaţi o oglindă. Unii/ unele dintre dv. îl vor deschide mult mai rar. Pentru că, mai ales în cazul doamnelor, nu prea există stabilitate: dacă bucură oglinda, le supără cântarul, sau invers.

În fine, pentru a o da, cum e bine, cred, în filosofie, m-am gândit că, atunci când ucenicii au văzu că Socrate îşi priveşte atent chipul în oglinda cupei cu cucută, l-au întrebat: „Ce faci, îndrumătorule?“ „Mă uit la un om“, le răspunse…

5. Una din mai multe, de la începutul anilor ’90. Eram la Festivalul de Poezie de la Sighetu Marmaţiei şi colegul V. S. unde îmi zice: „Ai văzut cum îi curg ochii lui A. B. după tânăra deputată?“ (Deputata era de la liberali.) Chiar atunci zic: „Vrei să-i jucăm festa?“ „Cum?“ „Dă-mi o filă de hârtie şi pix“. Vasile se execută. Eu ticluiesc un bileţel pentru colegul nostru, veşnic nutrind ambiţii grandomane şi crezând că e un interlocutor interesant, de luat în seamă, şi care îşi băgase în cap (îi cunoşteam psihologia) că şi de această dată a fost preţuit la mare valoare. Biletul: „Mult stimate dle A., iertaţi-mi cutezanţa, însă aş dori să ne întâlnim la ora 18.00… etc…“ Îi zic lui Vasile: „Uite, i-l pui în uşă şi să vezi că se dă la nadă“. Vasile: „Ei, da! Imposibil! E chiar atât de?“„E… Stai niţel, aşteaptă şi, de intră A. cu problema, păstrează seriozitatea“.

Într-adevăr, peste un timp bătăi în uşa camerei noastre de hotel. Noi, prefăcându-ne că moţăim întinşi pe pat, suntem serioşi foc. Intră A… Priveşte iscoditor, să depisteze ceva ce ar da de bănuit. Nu depistează. După care face: „Voi plecaţi la Petrova, la întâlnirea cu cititorii?“ Sigur că plecăm. Mai tace câteva clipe, după care: „Dar eu cred că nu voi merge…“ „De ce?“, întrebăm, chiar de cunoşteam motivul: vorba e că, în bileţel, dna deputat îi fixase (din partea noastră!) întâlnire la ora 18.00, tocmai când trebuia să pornească echipa scriitoricească la întâlnirea cu cititorii maramureşeni!

Ei bine, A. se tot frământă, să meargă, să nu meargă, să… Dar, uimitor, în acelaşi autocar urcă, să meargă cu noi, şi dna deputată de la liberali-tineret, astfel că problema era ca şi cum pe jumătate rezolvată… Numai că până la această „jumătate“ urmase ceva, despre care discutam/ analizam după revenirea la Sighet.

Ce spectacol, ce caragialism a ieşit! Ion Mureşan, căruia deja A. i se şi destăinuise „în problemă“, o luase şi el de bună, compătimindu-l şi, concomitent, cicălindu-l pentru gafele comise: cum să te apropii tu, A., de dna deputat, arătându-i bileţelul şi întrebând-o dacă chiar dânsa l-a scris? N-ai văzut că în jur erau şi alte persoane? Poate că şi cei din garda de corp! Ah, ah, ce gafă! Cum putea ea să recunoască că ţi-a scris? Şi A. intră în apele disperării. Îmi spune Mureşan: A. şi-a scos bereta şi zicea că, iată, îşi smulge părul din cap! Cum de a putut el, idiotul, să comită atare imprudenţă?! Şi tot aşa, bietul coleg, a rămas în dramatice remuşcări dar, concomitent, cu convingerea că tânăra şi frumoasa doamnă deputat Ber. îl simpatizează şi îl preţuieşte…

Mureşan mai povestea cum intrase în grafologie, luând şi el biletul ticluit de mine drept unul autentic, ce venea de la deputată, demonstrându-i lui A. că în literele „încondeiate de doamnă“ e multă afecţiune: „Uite la acest B. Vezi ce rotunjime sensibilă, ce?… Iar O exprimă senzualitate… F – atracţie fizică…“ Şi tot aşa, şi el, Ion Mureşan, crezând că într-adevăr e ceva serios, descifrează frazele scrise de mine… Ei, dar când ne întoarcem, A. găseşte de cuviinţă să-mi spună de afectivitatea deputăţească, arătându-mi şi mie biletul… Ce naivitate sau, poate, chiar…! Regret, dar nu mai pot îndrepta acea situaţie stupidă… Sau, poate, doar hazlie…

În ce mă priveşte, mi s-au înscenat şi mie unele mici farse, în studenţie sau, poate, prin redacţiile în care am fost încadrat. Nu mai ţin minte una anume, dar sigur că nu am fost un hiper-atent la posibile trageri pe sfoară. Pentru că – nu-i aşa? – errare humanum est…

6. Odată ce la Chişinău în ianuarie e primăvară, de ce nu am crede că, dacă nu anul acesta, peste alţi câţiva ani, în februarie ar cădea luna… iunie?…

Probabil, intuitiv, tocmai (şi) de la o astfel de întrebare/ îngrijorare am pornit, când, la finele anului trecut, mi s-a întâmplat un poem care, parcă, m-ar ajuta să vă răspund:

Să ai casă la ecuator, cu un balcon ce dă spre sud,/ cu alt balcon deschis către nord. Vatră ce leagă nod/ meridianul cu paralela, jungla cu veşnicul îngheţ/ hipopotamul savanei cu foca de la magnetic antipod. // Crivăţul să se înfrunte cu dezlănţuit furtuni tropicale/ să se contreze miros de taiga cu mirosul lianelor lungi/ spânzurând din sudica ta streaşina, uşor-uşor clătinate/ de ale Pământului, de oameni nesimţite, rotiri centrifugi. // Dintr-o parte, egipteanul va face românului din mână/ şi poate că unii vecini de-ai lor se vor miră de atare gest/ prietenesc, dar în mare, chiar de se mai şi ciondănesc,/ popoarele se înţeleg la ecuator, sud, nord, est şi vest, // plus că nu-ţi poţi tu imagina casă la intersecţii de paralele/ şi meridiane, exact în punctele (şi virgulele!), zis(e) ecuator,/ fără, de-o parte, urşii, ruşii şi renii cu mari crengi de coarne,/ în partea opusă africani zvelţi sau lame şi măreţul condor. // În curtea dinspre amiază se vor plimba graţioşi flamingo/ prin portocali lărmui-vor minusculi colibri, mari papagali/ iar în curtea nordică vor trebălui orătănii simple, obişnuite/ găini şi cocoşi, aceştia în râvna de-mperechere – magistrali! // În mansarda nordică să vegheze un husky sadea – ce galant!/ în mansarda dinspre amiază un cangur tam-tamul să-l bată/ (parcă sărit chiar de la parter până unde-a ajuns cocoţat) –/ dar şi alte confluenţe surprinzător-universale se-arată! // În sud rinocerul, la pol foca plinuţă şi nu prea înfocată/ vor fi tobogane lunecoase, sinuoase chiar pentru puii lor/ dolofani, jucăuşi ca gimnaştii şi gimnastele în concurs/ la cal, la bârnă, paralele ca margini sinuoase de pripor. // Dungile zebrei, gâtul girafei să linieze a exotic paradox/ imaculate, întinse zăpezi, naiv-omeneşte zise veşnice,/ amestecându-se prin culorile-n cascadă-a aurorei boreale/ sub stelele Ursei Mari ca sub supreme şapte sfeşnice; // în auroră să se desfacă gogoşile viermilor de mătase/ chiar de mătăsurile apar în sud, deşirate din stoc arătând/ precum imense aripi şi colosale evantaie de păunării/ pe care le adie brize oceanice şi sufluri din Talmud. // Pasărea Paradisului din Papua, din insulele Moluce/ să-şi armonizeze penetul cu alb-negrul pinguinului/ de parcă ar fi reînviat Gauguin, Dali sau Chagall/ spre a-şi duce la desăvârşire proiectele destinului. // Elefanţii şi rinocerii să se scarpine de colţoşi gheţari/ ca-n teatrul absurdului prelungiri de spectacol/ iar pe aisberguri africanii să prindă plăci memoriale/ cu nume de geografi şi scriitori instruiţi de Oracol // când ziua tropicală e în prelungă împreunare/ cu ziua jumătăţii de an, polară, – leită minune/ unde doar o singură dată în crugul anotimpurilor/ se face zi de ieri, zi de azi, şi-o dată se spune: mâine // iar chiar de vin sau nu vin spărgătoarele de gheaţă/ mulţumim, Doamne, că ne-ai mai dat o dimineaţă!

29.XII.2019