VLADIMIR TISMĂNEANU: „INGINERII SUFLETULUI“ ÎN PRIMUL DECENIU CEAUŞIST

Comunismul a fost, mai presus de orice, o tentativă utopică, dar pretins ştiinţifică, de modificare a condiţiei umane. Revoluţia comunistă, aşa cum a fost, în chip mesianic, vestită de Karl Marx şi apoi înfăptuită de Lenin şi de leninişti, era una socială, politică, economică, dar, în chip decisiv şi obsesiv, era una antropologică şi civilizaţională. Se propunea un model alternativ modernităţii burgheze. Morala proletară era contrapusă celei filistin-mercantile. „Omul Nou“ era, ca şi în cazul naţional-socialismului în Germania, fiinţa mitologică pentru care nu există obstacole invincibile, fortăreţe inexpugnabile. Arta trebuia să celebreze „Omul Nou“, nu să se complacă în nostalgii lirice şi experimente „decadente“. Revoluţia culturală, nu una temporară, ci permanentă, era un imperativ existenţial pentru aceste partocraţii ideocratice, spre a folosi conceptul lui Martin Malia. Unul din primele decrete ale lui Lenin, odată luată puterea de către bolşevici, a fost legat de construirea monumentelor şi statuilor „erei noi“, asemuite catedralelor Evului Mediu. În anii ’30, Stalin i-a numit pe scriitori „inginerii sufletului“. Ştia el de ce…

Istoricul Cristian Vasile a reuşit admirabila performanţă de a oferi o trilogie, deopotrivă originală ca perspectivă, impresionantă ca documentaţie şi incitantă ca scriitură, despre metodele, instituţiile şi oamenii care au servit, în România comunistă, proiectul acestei revoluţii culturale fără de sfârşit: Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu. 1965-1974 (Humanitas, 2015).

Ne aflăm în faţa unei cărţi pe care eu o consider parte a unei remarcabile trilogii. Cred că şi în istoriografie, la fel ca în literatură, este o performanţă cu totul specială să reuşeşti să duci la capăt un astfel de demers. În 2010, Cristian Vasile publica volumul Literatura şi artele în România comunistă, 1948-1953 (Humanitas) – punct de reper istoriografic şi politologic, introdusă deja în diverse bibliografii, recenzată favorabil în ţară şi în străinătate, inclusiv în prestigioasa publicaţie Slavic Review. În esenţă, în carte era vorba despre epoca stalinismului dezlănţuit, reflectată în cultură – o cultură de Război Rece – şi despre realismul socialist uniformizator până la sufocare, specific pentru era jdanovismului.

Lucrarea a fost continuată de un al doilea volum – Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej (Humanitas, 2011) – care a întregit imaginea despre primele două decenii de comunism, fiind răsplătit în decembrie 2013 cu Premiul „Nicolae Bălcescu“ al Academiei Române. Cartea pe care o analizez acum completează această istorie politică a literaturii şi a artelor sub comunism. Fără să îşi fi propus – datorită acestor aprox. 1000 de pagini –, Cristian Vasile îi dă o replică lui Marian Popa, cu al său montaj conspiraţionist, vădind accente xenofobe. Demersul lui Cristian Vasile, în egală măsură diacronic şi sincronic, surprinde cu acuitate articulaţiile, încrengăturile şi reverberaţiile acţiunilor decise de aparatul ideologic.

Cristian Vasile are darul unui istoric care lucrează sistematic şi caută atât clarificări conceptuale, cât şi puncte de reper. Cred că va reuşi să îşi convingă cititorii că anul 1974 poate fi considerat un moment de răscruce. Nu este primul care propune această bornă cronologică, însă în cartea lui delimitarea este susţinută atât de cercetarea atentă a legislaţiei comuniste, dominată din ce în ce mai mult de impunerea normelor unitare şi a educaţiei comuniste (am prins schimbarea denumirii Ministerului Educaţiei pe când eram student la Filozofie, secţia Sociologie, după cum am prins şi momentul „Tezelor din iulie“), cât şi de examinarea documentelor de arhivă. Legea presei din 28 martie 1974 – care a frânt multe destine, fiind utilizată de către poliţia secretă ca unealtă de şantaj – este un alt punct de ruptură (prima şi singura lege de acest fel sub regimul comunist).

Am toate motivele să cred că la momentul 28 martie 1974, când s-a şi proclamat preşedinte al rsr (cu sceptru şi eşarfă tricoloră, dar fără coroană!), N. Ceauşescu nu era îngrijorat de conţinutul unor ziare şi reviste precum Scînteia sau Era socialistă (ex–Lupta de clasă). Mai degrabă, era neliniştit de supravieţuirea unor elemente de spontaneitate publicistică în presa literar-artistică şi studenţească.

Am cunoscut această presă (Amfiteatru, Viaţa studenţească etc.) eu însumi, în calitate de cititor atent şi colaborator începând din 1973; sigur că regret anumite fraze pe care le-am publicat (manipulate mai recent într-un mod abject). Era preţul plătit în epocă pentru şansa de a publica într-o pagină precum „Dialectica ideilor“ de la Viaţa studenţească, de a scrie despre marile curente filosofice şi sociologice din Occident, de a dezmorţi registrul terminologic şi de a sparge carcasa asfixiantă a limbii de lemn. Însă pot să depun mărturie că în jurul acestor reviste se strânseseră energii pozitive care puteau să genereze un nonconformism cu potenţial periculos pentru regimul comunist, pentru naţional stalinismul deja înstăpânit.

Îi amintesc aici doar pe: Ioan Buduca, Radu G. Ţeposu, Mihai Dinu Gheorghiu, Andrei Corbea Hoişie, Matei Vişniec, Ioan Groşan, dar au fost mulţi alţii – şi mă refer numai la anii 1970. (Şi) din acest motiv a fost vital pentru Ceauşescu să pună o stavilă şi să mărească numărul infracţiunilor, contravenţiilor şi restricţiilor prin intermediul legii presei.