ALICE VALERIA MICU: O ÎNTRUPARE PARADIGMATICĂ

După şapte ani de la Dragostea, chiar ea, Corina Sabău revine cu al treilea roman circumscris spaţiului citadin, Şi se auzeau greierii, apărut la editura Humanitas în 2019. În puţin peste 100 de pagini ni se înfăţişează, tragică şi luminoasă în acelaşi timp, povestea femeii în socialismul românesc, după adoptarea decretului din 1966, prin care se interziceau avorturile. În plin avânt al feminismului, al mişcării #metoo, al apetenţei multor intelectuali europeni pentru ideologia de stânga, Corina Sabău aduce, într-o naraţiune condensată, un episod tulburător care vorbeşte despre întruparea paradigmatică a unei femei prinse în mecanismul întrecerii socialiste, obligată să depăşească planul de producţie la locul de muncă, sufocată de slogane mobilizatoare, model de femeie şi mamă. Cu măsură şi tact, autoarea se fereşte de accente puternice şi de vulgarităţi inutile şi radiografiază lucid, sine ira et studio, o lume bolnavă. Cum condiţia primă a vindecării este să accepţi că ceva este bolnav în tine şi să vrei să afli ce anume, autoarea îşi asumă o misiune taumaturgă indirectă, aducând la suprafaţă amintirile reprimate ale unei întregi epoci. Salvarea nu e individuală şi nici generală, ci mai degrabă una în spirit, în chiar esenţa umană a unei societăţi vulnerabile, condamnată să repete erorile unui trecut prea devreme uitat, ori ascuns, tocmai pentru că acceptarea lui e dureroasă.

E aici o lume cenuşie, cu reguli trasate adânc, ce trec prin oameni cărora li se neagă dreptul la intimitate, dreptul asupra propriului trup, care nu le mai aparţinea lor, ci partidului, şi cu încercările unora de a lupta împotriva sistemului. În mijlocul acestor confruntări se află Ecaterina Creangă, inginer textilist la Mătasea populară, şefă a secţiei Ajustaj, aşadar într-o poziţie ierarhică superioară muncitoarelor, faţă de care dezvoltă atitudini materne, ocrotitoare. Ecaterina şi-a dorit „un bărbat care să fi crescut cu muzică şi cărţi şi obiecte frumoase“, întruchiparea idealului familial şi dovada că a reuşit să-şi depăşească pentru totdeauna condiţia, slăbiciunile, defectele: „cum să fiu de aruncat dacă voi ajunge într-o zi într-o cameră cu o bibliotecă mare cât un perete, cu volume franţuzeşti învelite în piele şi colecţii de benzi desenate aduse de la Paris“. Paradisul găsit a durat o singură vară, atât s-a simţit iubită, şi apoi totul s-a transformat într-o perpetuă dorinţă de a recâştiga afecţiunea soţului. Caută iubirea în braţele altui bărbat, conştientă de compromisul făcut, descoperă că e însărcinată şi decide să pună capăt sarcinii, urmând sfatul unei colege de fabrică. Dă greş, e dusă de soţ la spital, e umilită de medici şi compătimită de femeile din spitalul unde moare, în cele din urmă.

Corina Sabău apelează la fluxul conştiinţei, o tehnica narativă utilizată de mari scriitori precum Virginia Woolf sau James Joyce, şi astfel Ecaterina Creangă devine într-un fel o Molly Bloom din socialismul românesc. „Fluxul conştiinţei (…) este un reflex al unor automatisme psihice în stare pură, e deci vorbire trăită, dacă pot spune aşa“ afirmă Nicolae Manolescu în Arca lui Noe. La aproape 100 de ani de la apariţia romanele Mrs. Dalloway şi Ulysses, Corina Sabău ne aduce în faţa unui subiect care este însăşi conştiinţa personajului principal, un cinematograf multiplex pe care rulează simultan mai multe poveşti.

Încă de la incipit suntem prinşi în plin flux al memoriei: „Nici acum nu-mi amintesc dacă ea a spus am stat de atâtea ori la aceeaşi masă sau imediat ce am zărit-o cuvintele astea au ieşit iarăşi din mine, ca de fiecare dată când îmi aminteam“. În discurs irump amintiri, asocieri instantanee ce dezvăluie un sine experienţial, şi fără să ţină cont de cititor, îşi este sieşi interlocutor, preluând un proces conştient cu fiecare situaţie, val după val, dintr-un fluviu de amintiri declanşate de senzaţii, detalii, gânduri, sentimente, percepţii, colaţionate în fraze adesea uriaşe, urmând o sintaxă proprie. E aici o structură polifonică, un monolog autonarat, caleidoscop în continuă mişcare prin mintea şi sufletul acestei femei copleşite. Există o ordine în dezordinea aparentă a naraţiunii, care se termină, în aceeaşi manieră, cu povestea Soniei, fiica Ecaterinei, după moartea acesteia.

Prin fluxul de conştiinţă al personajului-narator, fiica unică a unui tată alcoolic şi agresiv şi a unei mame, victimă predilectă a soţului şi a mentalităţii, trec toate femeile din epoca socialistă. Fără să se resemneze, Ecaterina îşi doreşte emanciparea, însă aceasta e relativă, o constată, şi ca într-un confesional, ea dă glas unei forme pre-verbale a conştiinţei, ceea ce presupune lipsa cenzurii, a controlului raţional sau a unei scheme logice. Şi totuşi, secvenţele se înlănţuie verosimil, fiind articulate firesc. Linearitatea discursului prozastic clasic este înlocuită de un zig-zag care ne oferă o privire panoramică asupra epocii, o proiecţie holografică ce anulează cronologia, lăsând loc aleator câte unui eveniment din trecut.

Alături de oximoronica poreclă a fabricii sunt şi cele ale personajelor masculine de acolo, Gubalitul, Alendelon, caricaturale instrumente ale sistemului. Titlul, aparent nereprezentativ pentru ansamblul romanului, e decupat din capitolul cel mai dramatic, cel al avortului.

Cu fragmente memorabile, începuturi sau finaluri de capitol poetice, cu personaje care vorbesc delicat despre situaţii dramatice, dar obişnuite la acea vreme, Corina Sabău ne-a dăruit un roman ce verbalizează trecutul şi elucidează felul în care femeia epocii, sub chipul personajului, îşi înţelege parcursul. O carte densă, cu o scriitură atentă şi o demonstraţie impecabilă asupra emancipării aparente a femeii în epoca trecută.