ION VARTIC: LOVITURA DE STAT DE LA CERCUL LITERAR ŞI URMĂRILE SALE

În toamna anului 1945, cerchiştii, în majoritatea lor încă studenţi, s-au întors împreună cu Universitatea la Cluj. La Sibiu rămîne doar Radu Stanca. Nu numai singur, ci şi dezorientat. Încearcă de pildă să se plimbe ca înainte prin oraş „însoţit de fantome“, se opreşte brusc sub portalul străzii Fingerling, nefiind în stare să meargă mai departe. Pentru că „mi-am dat seama că cea mai impresionantă doză de farmec din păienjenişul plimbărilor noastre, ca şi al Sibiului însuşi, o constituie colocviile  cu care acompaniam escapadele nocturne“. În absenţa lui I. Negoiţescu şi a celorlalţi cerchişti, nu-şi mai găseşte nici un rost. Pentru că, începînd de prin 1941 pînă în momentul reîntoarcerii universităţii din refugiu la Cluj, Radu Stanca a risipit în cercul lui de prieteni o mulţime de idei şi de sugestii, fără a dori neapărat să-şi marcheze paternitatea. De pildă, ideea unei estetici axiologice este la el pretimpurie, înainte ca aceasta să fie teoretizată fie şi minimal în Revista Cercului Literar. Astfel, în 1941, vorbind despre o aşa-numită „literatură de aventură“, de tip anglo-saxon, una care să ajungă pînă la sensul deplin moral al existenţei umane, Radu Stanca o defineşte drept „un apendice estetic al filosofiei morale“. Tot în acelaşi an, caracterizînd oraşul românesc, lipsit în general de tradiţie istorică, întrucît este de provenienţă rurală, anticipează una din ideile principale ale „Manifestului“ cerchist şi vorbeşte deja despre „infimul urbanului pe care, statistic vorbind, îl cunoaşte literatura noastră“. Apoi, într-o scrisoare din 1943 către Cornel Regman, de asemenea de dinainte de trimiterea „scrisorii“ către E. Lovinescu, îi reaminteşte acestuia că

• Radu Stanca

„Încă de anul trecut (adică din 1942, n.n.) împreună cu tine, cu fratele Todoran şi cu Negoiţescu (noi patru îndeosebi) am fixat, mai mult oral, o serie de principii critice la care, cu entuziasm, humor, informaţie, am aderat“.

 

Cu această ocazie, el lansează cu privire la gruparea lor formula de „a patra generaţie maioresciană“ (preluată şi de cerchişti, şi de E. Lovinescu). Dintr-o altă scrisoare, din 16 iunie 1943, a lui Doinaş tot către Regman, care lipsea din Sibiu întrucît îşi satisfăcea serviciul militar, aflăm că în 13 iunie, aşadar cu trei zile înaintea scrisorii, a avut loc primul cenaclu al Cercului Literar. Cu această ocazie, s-au făcut variaţiuni ideatice pe o altă problemă sugerată de asemenea de liderul lor: „S-a discutat, fireşte, după fiecare punct, însă problema cea mai interesantă, ridicată mai de mult de Stanca, a fost aceea de a se încerca, în cadrele acestui cerc literar, o reconciliere, peste timpuri, a Şcolii Ardelene, paşoptismului şi Junimei, întîlnite toate trei pe linia unui urbanism major“. Vedem din această scrisoare că ideile cerchiste sînt lansate în colocviile lor cu multă vreme înainte de a fi puse pe hîrtie, Radu Stanca publicînd doar spre sfîrşitul anului 1943 eseul său despre trecerea de la „stilul istoric“ la „stilul filosofic“ în cultura română. Se vede foarte bine de aici că, pe de o parte, Stanca nu ţine neapărat să-şi lege numele de ideile directoare ale ideologiei cerchiste, iar pe de altă parte, că tinerii cerchişti gîndesc, dacă se poate spune folosind un termen din domeniul muzicii, „în canon“. Aşa se face că editorialul „Perspectivă“ din numărul întîi al Revistei Cercului Literar conţine şi aceste sugestii ideatice (pe care, ulterior, în primul său volum, Scriitori moderni, I. Negoiţescu şi le va aroga pe nedrept ca ale sale). După cum, definiţia „artelor minore“ a lui Stanca e preluată apoi tacit de Regman şi Petroiu. La fel, peste ani, Balotă îi preia tacit ideea Resurecţiei tragicului „într-un secol de mari cataclisme“ cu tot cu titlu!

Prin aceste cîteva exemple am vrut doar să atrag atenţia asupra unei conduite aparte pe care o are Radu Stanca, considerat de toţi cerchiştii drept liderul grupării lor: pe de o parte, lansează destule idei personale, pe de altă parte, reauzindu-le din partea celorlaţi, se limitează să dea impresia că este de acord cu ele şi le împărtăşeşte. Excelentă este în acest sens observaţia, uşor enervată, a foarte inteligentului Deliu Petroiu, chiar dintr-o scrisoare către Radu Stanca, din 25 iunie 1946:

 

„Mă miră că «îmbrăţişezi» ideea teatrului Cercului, cînd este ştiut doar că această idee de la tine purcede – şi numai prin tine merită să se realizeze. Aşadar ar fi foarte bine să fii mai lămurit şi mai hotărât în dispoziţiile pe care le dai colaboratorilor tăi şi să priveşti tot ceea ce vine de la ei, în privinţa aceasta, ca simplă sugestie“.

 

„Modestie morbidă“, care „ar putea fi fatală carierei lui“, notează Nego, definindu-l pe Radu. De altfel, scrisoarea-„Manifest“ către Lovinescu este redactată de I. Negoiţescu la îndemnul prietenului său Radu Stanca; ideile programatice de acolo aparţin însă în egală măsură şi lui Radu Stanca, şi altor cerchişti. Deşi înainte de a fi trimisă marelul critic scrisoarea aceasta a fost revăzută de Stanca, în ea au rămas unele accente critice care ilustrează extravaganţa spirituală a celui care a redactat-o. Acest lucru se vede foarte bine din faptul că e menţionată Hortensia Papadat-Bengescu, dar nu şi Liviu Rebreanu; din faptul că e menţionat Dinu Nicodin, dar nu şi Lucian Blaga (neconvenabil pentru cerchiştii urbanofili prin lansarea conceptului de „spaţiu mioritic“; aşa încît, cum zice tînărul Doinaş cu trimitere şi la cunoscutul vers, şi la cartea de filosofia culturii, pe Blaga îl vor „lăsa deocamdată să se scruteze singur, între lebădă şi oaie“). Faptul că aici au fost erori tacit recunoscute e dovedit de multele reveniri publicistice imediate ale lui Victor Iancu, Radu Stanca şi ale lui I. Negoiţescu însuşi (care în Saeculum face un elogiu al poetului şi al filosofului Blaga), menite să corecteze lacunele şi greşelile iniţiale.

Rămas singur la Sibiu, fără obişnuita sa curte de cerchişti, prinţul baladei se simţea stingher în oraşul care, fără universitate, recăzuse instantaneu într-un provincialism mic-burghez (dacă facem abstracţie de concertele de la biserica evanghelică). Ar rămîne de văzut şi găsit cauzele personale pentru care Radu Stanca a rămas, deşi singur, pe loc. Spus pe şleau, cauza principală este boala gravă de care suferea, lucru pe care l-a şi mărturisit în cîteva scrisori; de pildă, lui Deliu Petroiu i-a spus că s-ar întoarce la Cluj numai dacă ar fi sigur de un post într-o redacţie de ziar ori revistă sau de unul la Conservatorul de Artă Dramatică, pentru „ca să nu risc să îndur o mizerie ce m-ar putea da peste cap“. Cu I. Negoiţescu a fost şi mai explicit: „La Cluj, chiar cu un post, n-aş avea nici o siguranţă, nu m-aş îngriji, în fine totul ar păstra caracterul de provizorat“. O soluţie ar fi Bucureştiul, tocmai pentru că „îi am şi pe fraţii mei care îmi vor veghea şi asupra sănătăţii“. Întrucît îşi dă seama că nici soluţia clujeană, nici aceea bucureşteană nu sînt sigure, dar conştient că grija părinţilor săi îl ţine pe  linia de plutire, Radu a rămas la Sibiu, împreună cu ei şi cu sora lui. De altfel, certificatele medicale din arhiva sa precizează, semnificativ: „Starea pulmonară şi sanitară generală reclamă un climat potrivit (patru sute – şase sute altitudine). Climatul Sibiului îi este foarte favorabil“; ceea ce, de asemenea, explică periodicele cure de aer pe care le făcea sus, la Păltiniş.

O altă cauză a rămînerii lui în Sibiu a fost imposibilitatea de a-şi continua cariera academică la Universitatea clujeană. După tradiţia orală a familiei, Radu Stanca fusese doar „împrumutat“ temporar de Lucian Blaga la Catedra de Filosofia culturii, şi anume, de la Catedra de Estetică deţinută de Liviu Rusu. El a fost angajat legal ca asistent suplinitor pînă la revenirea în post a lui Zevedei Barbu. Din acest moment, adică din 1945 – întrucît era doctorand, pregătind o teză cu titlul „Mic tratat de estetică elementară“, cu accent pe estetica receptării – ar fi trebuit să fie angajat la catedra condusă de profesorul Liviu Rusu. Între cei doi s-a produs, după apariţia scrisorii-„Manifest“ către Lovinescu, o neînţelegere, despre care nu avem încă suficiente informaţii; o frîntură de informaţie se află, totuşi, în epistolarul lui Doinaş, care scrie: „«Scrisoarea» [către Lovinescu] a ieşit bine, însă nu foarte bine. Stanca a avut un conflict cu Rusu, aproape aplanat acuma“. (Nu ne putem da seama dacă, în continuare, Doinaş a dat sau nu amănunte despre acest conflict, întrucît acela care a publicat scrisoarea, Ştefăniţă Regman, dintr-un obicei enervant, a forfecat întreaga epistolă.) La asta se mai poate adăuga încă un detaliu, rămas deocamdată de asemenea obscur: după publicarea în presă a scrisorii-„Manifest“, cerchiştii au început să fie cît de cît cunoscuţi pe plan naţional, şi, în plus, ei au început să circule foarte des la Bucureşti, vizitîndu-l neîncetat pe E. Lovinescu la el acasă; cred că nu mă înşel dacă presupun că profesorul lor de estetică a fost pur şi simplu iritat de brusca glorie a studenţilor săi; s-ar putea ca aici să fie sîmburele conflictului dintre Radu Stanca şi Liviu Rusu. Pentru că, în agendele lui E. Lovinescu, găsim următoarea însemnare: „Marţi, 15 iunie [1943]. La 11 ½ – 1, Liviu Rusu (…). Îmi aduce Estetica poeziei lirice. Se prezintă modest. Subiect: cazul de la Sibiu“. Adică, Liviu Rusu a adus vorba despre cerchişti şi ecoul public al scrisorii acestora. Ca într-o proză cu enigmă, în aceeaşi zi, criticul notează: „La 5, Radu Stanca de la Sibiu, se întoarce la 6“. Estetician de nivel european, menţionat în diverse tratate străine, Liviu Rusu avea şi obiceiul de a ţine conferinţe şi cursuri şi pe teme literare; n-avea însă nici un simţ artistic, de aceea, adeseori, atunci cînd ieşea din sfera strictă a esteticii, era emfatic pînă la ridicol (din păcate, scos din învăţămînt din cauza esteticii lui „idealiste“, Liviu Rusu a fost reintegrat – ca şi Tudor Vianu, Al. Dima şi Victor Iancu – ca profesor de literatură universală; aşa că am avut ocazia să ţin minte şi eu formulele lui laitmotivice de genul „vînjoşenia sentimentului“ şi altele de acelaşi calibru). Doctorandul său, Radu Stanca a făcut imprudenţa ca, referindu-se la rezultatul acestor conferinţe, de altfel mult gustate de publicul burghez sibian şi clujean, să conchidă că: Liviu Rusu este „omul care consumă perle şi produce căcăreze“. Concluzia asta cu mult succes printre cerchişti nu putea să nu ajungă şi la urechile esteticianului. Tot lui Radu Stanca, la concurenţă cu Deliu Petroiu, îi este atribuit următorul epitaf: „Aici zace Liviu Rusu, presupusu’“. În fine, apelînd din nou la tradiţia orală, în familia mea se ştia şi spunea că Liviu Rusu a calculat că, dacă în loc de Radu Stanca îl ia ca asistent pe Ion D. Sîrbu, comunist ilegalist încă din studenţie, faptul acesta, date fiind schimbările socio-politice din România, va avea o influenţă benefică inclusiv asupra propriei lui cariere. Acest calcul mi l-a confirmat, într-o scrisoare, chiar Ion D. Sîrbu:

 

„Liviu Rusu, cred că mizînd pe eventuala mea viitoare carieră politică (eram totuşi un ilegalist, rara avis pe atunci), mă invită să îi fiu asistent. Cred că Stanca sau Oana sau Drimba ar fi fost, atunci, mult mai învăţaţi ca mine“.

 

Din cauza tuturor acestor lucruri, Radu Stanca a rămas deci în oraşul pe care nu de puţine ori îl va considera colivia sibiană sau claustrul sibian. Aşa cum reiese din scrisori, I. Negoiţescu a făcut, continuu şi fără succes, presiuni pentru a-l readuce pe prietenul său în Cluj. Dar nu a reuşit să-l aducă nici în vreo redacţie literară, nici la Conservatorul de Artă Dramatică, nici la Universitate. Şi nici măcar să-i impună vreo piesă la Teatrul Naţional, condus mereu de directori dacă nu diletanţi, atunci semidocţi.

De fapt, nu numai Radu Stanca era dezorientat, ci cam toţi cerchiştii erau la fel, răvăşiţi şi neliniştiţi din cauza instabilităţii politice şi culturale. Cercul Literar şi-a reluat din cînd în cînd cenaclurile, ţinute întotdeauna acasă la profesorul Henri Jacquier. Despre toate aceste lucruri, liderul lor rămas la Sibiu a fost informat continuu, amănunţit, nu numai de I. Negoiţescu, ci şi de ceilalţi cerchişti, care trăiau cu amintirea magică a tinereţii lor sibiene.

La începutul anului 1946, în interiorul Cercului s-a întîmplat însă un fapt interesant. Imitînd cascada de decrete oficiale din epocă, trei cerchişti, în absenţa liderului lor, au pastişat ludic un asemenea decret, prin care s-au adresat tuturor celorlaţi: „NOI, Ştefan Aug. Doinaş, I. Negoiţescu şi Cornel Regman, la toţi de faţă şi viitori, Inspiraţie!“; iar după ce au ascultat raportul criticului Cornel Regman şi au analizat proiectul de lege al poetului Ştefan Aug. Doinaş, au dat  un „Decret-lege pentru acordarea de titluri şi demnităţi membrilor Cercului Literar. Art. 1. – Începînd cu data de azi, următorii membri, centripeţi sau centrifugi, ai Cercului Literar se bucură de titlurile şi demnităţile prevăzute în tabelul de mai jos“. În continuare, cei trei „legiuitori“ au decretat acordarea de onoruri după ierarhia pe care o au cărţile de joc: as, rigă, damă, valet, decar, nouar, octar, şeptar, cei treizeci şi doi de membri centripeţi şi centrifugi fiind clasificaţi, conform importanţei lor, în aceste funcţii. În tabel, la rangul întîi, stau aşii: as de treflă (adică trifoiul negru, rău prevestitor), Radu Stanca; as de cupă, I. Negoiţescu; as de pică, Ştefan Aug. Doinaş; as de caro, Cornel Regman; şi aşa mai departe, ceilaţi cerchişti ocupînd, cum am spus, după meritele lor, rangurile descrescătoare de la rigă la şeptar. Rezultă că în acest joc – care nu este numai joc – trei dintre cerchişti s-au declarat, cu de la ei putere, egali cu pînă atunci unicul şef al Cercului, cu Radu Stanca. A fost, ca să zicem aşa, o lovitură de stat. Faptul că a fost un joc care nu era chiar joc este dovedit, pînă la proba contrarie, de absenţa din scrisorile lui I. Negoiţescu către Radu a oricăror amănunte cu privire la acest tabel. Există totuşi o probă indirectă a faptului că Radu Stanca a aflat despre „jocul“ lor şi i-a înţeles substratul, căci printr-un mesager direct, şi anume prin tatăl meu, inginer la Universitatea clujeană – pe care-l numea „vărul meu Vartic (de la serviciul tehnic al Universităţii“, care „face deseori drumuri încoace“ – i-a trimis, la Cluj, lui Negoiţescu un mesaj. Şi anume, un plic cu următorul catren:

 

Stihuri pentru încoronarea fiului meu

 

Fiul meu, Delfinul, astă-seară

Va primi din mîna mea domnia,

Căci, sătul de pofte şi de tiară,

Vreau să-i trec de-acuma lui trufia“.

• I. Negoiţescu

Anul 1946 a fost unul de cumpănă pentru istoria Cercului şi pentru evoluţia moral-politică ulterioară a cerchiştilor. De-a lungul întregului an, Radu Stanca a fost  grav bolnav. În acest timp, I. Negoiţescu a rămas unica „forţă coagulantă administrativă“, el încercînd să materializeze noul program cerchist prin înfiinţarea unei noi reviste şi a unui teatru particular, independent, al Cercului. Cu această ocazie, el a dat numele proiectului revuistic, Euphorion, şi a definit euphorionismul conform esteticii axiologice întrevăzute mai înainte de Victor Iancu şi Radu Stanca: „Definiţia lui Schiller mi-a plăcut, căci răspunde unei tendinţe tot mai vii ce o am (şi care în fond e aceeaşi ce ne anima pe noi la Sibiu) de a da operei de artă dimensiunea «celeilalte valori» interioare – dacă îţi place expresia… Căci valoarea estetică de-abia atunci îşi descoperă semnificaţiile ei multiple, cînd trăieşte în concubinaj cu alta“ (Cluj, 18 aprilie 1946, către Radu Stanca). Toate tribulaţiile legate de apariţia noii reviste Euphorion au ajuns la un punct culminant în vara aceluiaşi an. Aflăm informaţii importante în acest sens dintr-o scrisoare trimisă lui Radu Stanca în 3 august 1946, neinclusă în volumul Un roman epistolar, căci regăsită tîrziu de Doti Stanca şi publicată abia în 2011 de revista Apostrof. Aici, I. Negoiţescu a rezumat punctul în care au ajuns tratativele cu autorităţile clujene şi rezultatele pe care spera să le fi obţinut. I. Negoiţescu, însoţit de Deliu Petroiu, s-a întîlnit în acest sens cu rectorul Universităţii şi cu doi dintre decanii instituţiei; este vorba despre rectorul Emil Petrovici (care avusese deja vechi legături clandestine cu mişcările de stînga şi care era în acel moment membru important al Partidului Comunist) şi, probabil, despre Constantin Daicoviciu (decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie, de asemenea membru de partid, după ce înainte fusese simpatizant legionar) şi despre Mihail Kernbach (decanul Facultăţii de Medicină, intrat de asemenea în partid, cunoscut de cerchişti, întrucît fiica lui, Fana, făcea parte din grupul lor). Cele trei personalităţi academice au părut să fie de acord cu apariţia revistei, urmînd să dea un răspuns definitiv după ce ar fi avut „discuţii cu «partidul»“. În acelaşi timp, cel care a fost, vorba lui Doinaş, „managerul nostru în acea perioadă“ a dus tratative simultane cu liberalii, reprezentaţi de Alexandru Lapedatu, care s-a dovedit, cum spune Negoiţescu, „un monstru păşunist“. De aceea, Negoiţescu spera să salveze situaţia menţinînd „legătura esenţială cu F“, adică cu Mihail Fărcăşanu (care însă foarte curînd a dispărut din România), aşa încît pînă la urmă decisive au rămas negocierile cu autorităţile cultural-academice bine infiltrate de comunişti. Adică, cerchiştilor li s-a promis că li se dă autorizaţie pentru revista lunară literară Euphorion cu condiţia ca redacţia să scoată şi un hebdomadar. Merită citat întregul pasaj referitor la felul perfid în care au încercat autorităţile să atragă, în scopurile lor politice, nişte scriitori pînă atunci neangajaţi în politică:

 

„Se pare că vom scoate, aşadar, un săptămînal literar-artistic-social, în care noi să deţinem conducerea propriu-zisă şi partea literar-artistică. Eu am propus ca în conducere să fie şi un comunist (probabil Ioanichie) fiindcă astfel legătura cu oficialitatea este mai sigură şi mai fecundă. Săptămînalul, care are obligaţia de a nu face opoziţie regimului şi de a susţine idei înaintate fără ştampilă politică şi de partid (acestea din urmă privesc partea socială, de care nu noi vom răspunde – iar în ce priveşte literatura, preopinenţii noştri sunt de acord că noi, «lovinescieni», ne aflăm pe o poziţie înaintată)“.

 

Săptămînalul proiectat urma să fie „o publicaţie a Ardealului“, în care, pentru partea artistică şi literară, cerchiştii ar fi avut libertatea să îşi aleagă colaboratorii. Negoiţescu l-a mai informat pe Radu Stanca cum că, în săptămîna următoare, ar urma să meargă la Bucureşti împreună cu un reprezentant al Universităţii clujene, pentru a aranja acolo „condiţiile materiale (în care se cuprind atît cele care privesc salarizarea la hebdomadar, cît şi cele ale revistei Cercului), direct la Ministerul Propagandei“. Precizez faptul că în toată această perioadă de dinainte de 1948, Ministerul Propagandei a aparţinut, nu întîmplător, PCR-ului. Astăzi este greu de înţeles cum a putut crede I. Negoiţescu că ar fi putut apărea un săptămînal care, în partea socială, ar fi fost cvasimarxist, iar în partea literară, pur estetic. Evident că tratativele acestea nu au dus la nici un rezultat – chiar dacă, naiv sau euforic cum era, I. Negoiţescu l-a anunţat pe Radu că activitatea redacţională ar urma să înceapă la 1 septembrie, şi „atunci va trebui să te muţi şi tu la Cluj – căci fără tine nu-mi mai pot imagina noul sezon!“. Mult mai lucid decît Negoiţescu a fost, bineînţeles, Ion D. Sîrbu, care a rezumat situaţia privitoare la apariţia revistei şi la biografia ulterioară a cerchiştilor într-o propoziţie scurtă, dar semnificativă: „Totul depinde de alegeri“, adăugînd: „Avem nevoie numai de puţin noroc. Sper că zeii nu ne vor fi de astă dată potrivnici“. Scrisoarea aceasta către Deliu Petroiu, nedatată, însă databilă după alte detalii pe care le cuprinde (spectacolele din stagiunea teatrului clujean) este de la sfîrşitul lunii octombrie 1946. Ion D. Sîrbu se referă, evident, la alegerile parlamentare care urmau să aibă loc la 19 noiembrie 1946. Cum bine se ştie, e vorba despre marea fraudare a votului prin care PCR şi aşa-zisul Bloc al Partidelor Democrate au obţinut falsa majoritate în Parlament, lăsînd partidele istorice pe rol de figurante.

• Deliu Petroiu

Jocul de-a puterea al celor trei Aşi din Cerc s-a petrecut pe fundalul acestui eveniment funest din istoria României. Prima informaţie apare într-o scrisoare a lui Ion D. Sîrbu către Deliu Petroiu, trimisă din Cluj, în 23 noiembrie 1946:

 

„Oraşul este umed, rece şi mizer. Generală deprimare morală. Un anume indiferentism politic colorează în absurd toate speranţele în bine. Nu mai e nimic de făcut. Zarurile roşii s-au aruncat. Să aşteptăm.// Băieţii s-au înscris la comunişti. Nego adică, Regman şi Doinaş. Li s-a promis o revistă săptămînală, fonduri etc.“.

 

În continuare, Gary Sîrbu i-a precizat că el a evitat să facă acelaşi gest, dar că a trebuit să se înscrie măcar la Social-Democraţi şi să iscălească „nişte manifeste însorite“. El considera „gestul băieţilor puţin riscat. Riscat nu pentru consecinţele politice. Riscat pentru că, în spiritul dogmatic, tendenţios, riguros programat al Partidului Comunist, nu văd cum se vor desfăşura talentele lor libere, subtile şi estetizante“. Şi, vrînd să-l ajute pe Deliu Petroiu să ajungă la Cluj, într-o redacţie, apelează la un argument care i se pare infailibil: „Tu, însă, odată ce Nego a făcut pasul, poţi foarte liniştit să faci la fel“. Iar la scurtă vreme a repetat şi el gestul băieţilor: „Dragul meu, sunt membru de celulă de patru săptămîni“. Şi, invocînd un imperativ categoric în destrămare, revine cu  îndemnul în acelaşi sens către Deliu Petroiu:

 

„…înscrie-te în celulă şi adu-ţi în fiecare zi aminte că, dincolo de ce trăieşti, deasupra e un cer înstelat şi în tine e o lege morală pe cale de alterare. Trăieşte, ca mine, toată complicaţia dialectică a laşităţii care se justifică, gîndeşte-te la destinul ce-ţi este rezervat: să-ţi prostituezi idealurile, pentru ca să serveşti încarnarea răului şi a minciunei. Să asişti, din viaţă, la înmormîntarea propriei tale inteligenţe…“.

 

În ceea ce-i priveşte pe cei trei Aşi, varianta cea mai simplă despre cum au ajuns ei în Partidul Comunist ne-o dă Ştefan Aug. Doinaş: crezînd că Pavel Apostol, universitar şi activist de partid, îi va ajuta să scoată revista mult visată, şi la sugestia acestuia, „Nego a făcut un gest memorabil prin stupiditatea lui ruşinoasă: ne-a înscris în PCR“. O altă variantă mi-a fost spusă de Horia Stanca, în bună cunoştinţă de cauză cu negocierile pentru revistă care aveau loc la Bucureşti; după el, Negoiţescu s-a lăsat păcălit de Chişinevschi şi s-a înscris în PCR, împreună cu Doinaş, Regman, Todoran şi Enescu. Această a doua variantă nu este lipsită de plauzibilitate. Iată de ce: în preajma alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946, în Scînteia din 13 noiembrie, la rubrica „Cui îi dăm votul şi încrederea noastră“, Ion Călugăru (fostul subaltern al lui Nae Ionescu, acum firescul subaltern al lui Sorin Toma) publică tableta Iosif Chişinevschi, cu subtitlul „Educatorul“. În această tabletă, înaltul şef de agitprop este prezentat într-un mod foarte atrăgător pentru toţi creatorii de artă din România: „În ultimii doi ani de activitate pe tărîmul educaţiei politice, Iosif Chişinevschi a fost un mobilizator al tuturor forţelor culturale româneşti, un prieten al artiştilor, scriitorilor, gazetarilor, cărora le-a deschis perspectiva nouă şi largă a unei culturi în serviciul poporului, a luptei pentru libertate, pentru democraţie“. La prietenia pe care o arată Chişinevschi tuturor creatorilor se cerea ca aceştia să răspundă, sugerează Ion Călugăru în aceeaşi tabletă, cu un gest la fel de prietenesc, adică să devină şi ei membri ai Partidului Comunist!

Aceasta era situaţia la sfîrşitul anului 1946. Iar în 21 decembrie 1946 Negoiţescu îl anunţă pe Stanca următoarele: că în ziua de 30 decembrie va descinde din automotorul de Cluj în „gara Jenei noastre“, rugîndu-l totodată să-i reţină un bilet de tren pentru Bucureşti, pentru data de 2 ianuarie, deoarece va pleca în capitală, „înarmat cu toate actele oficiale“ necesare pentru obţinerea „autorizaţiei de revistă şi a subvenţiei necesare“. Autorizaţia aceasta nu va da viaţă mult visatului Euphorion, „ci unei reviste care e rodul nesfîrşitelor tratative“. Aceasta fiind o modalitate care să deschidă imediat perspectiva rîvnită de ei de a scoate apoi şi dorita lor revistă literară. Scrisoarea se termină cu formula „Aşadar… pe curînd“.

A existat, deci, la Sibiu, o întîlnire între cei doi şi, evident, o discuţie în care Negoiţescu i-a mărturisit ceea ce nu i-a putut spune în epistolă: faptul că, pentru a scoate o revistă, a fost constrîns să facă pactul cu diavolul şi că, pe deasupra, a mai corupt cîţiva cerchişti să procedeze la fel. Pentru această perioadă, în romanul lor epistolar apare o cezură. De obicei, Negoiţescu era acela care trimitea mereu cîte-o scrisoare. De data asta, el tace, iar Radu Stanca este acela care, în 8 februarie 1947, reia corespondenţa. Din rîndurile lui, înţelegem şi cauza tăcerii celuilalt:

 

„Să te fi supărat atît de mult atitudinea mea, încît nu mai vrei să ştii nimic de mine? Mi-ar părea rău să fie aşa. Crede-mă, nici mie nu mi-a fost uşor să văd, cum dintr-o neglijenţă a voastră, grăbiţi ca să scoateţi o revistă, au fost primejduite atîtea opinii comune. Numai după îndelungate frămîntări interioare  m-am hotărît să-ţi spun, cinstit, opinia mea. Am făcut-o avînd încredere în trăinicia prieteniei noastre“.

 

Dacă nu cumva o altă scrisoare s-a pierdut, şi mă îndoiesc, Nego i-a răspuns abia peste o lună, adică în 2 martie 1947. El a evocat dezacordul dintre ei, folosind un cuvînt mai abstract: „diferendul nostru de la Sibiu“. Din informaţiile care ne stau la dispoziţie, putem rezuma situaţia în felul următor: pe de o parte, Negoiţescu i-a spus că o posibilă revistă a lor nu poate apărea decît făcînd acest compromis, pe de altă parte, răspunsul lui Stanca a fost că, în asemenea condiţii, nu acceptă nici să facă parte din redacţie, nici să colaboreze, şi că el socoteşte că angajarea politică făcută de cei cinci cerchişti (la primii patru, s-a adăugat, temporar, şi Radu Enescu) este un act anticerchist, unul care anulează toată activitatea lor literară şi ideologică anterioară.

Cel mai probabil, această dispută dintre ei a fost una violentă din partea lui Radu Stanca, iar urmarea a fost simplă: Negoiţescu a abandonat pur şi simplu proiectul revistei pe cale să se realizeze şi a făcut tot posibilul să fie exclus din PCR (ca şi Doinaş, totodată). De altfel, nu era pentru prima dată cînd Radu Stanca a avut o atitudine categorică faţă de prietenul lui cel mai bun. Pe vremea cînd scoteau împreună Curţile dorului (1941), încă foarte tînărul I. Negoiţescu a ţinut morţiş să-şi publice un poem legionaroid: „După o ceartă cu Radu Stanca (redactorul responsabil al revistei – n.n.) Ioan Negoiţescu e dat afară din gruparea revistei“, consemnează (în 1943) Ioanichie Olteanu. În conflictul de la cumpăna anilor  1946-47, Negoiţescu a refuzat orice discuţie, pe baza următoarei foarte narcisice argumentări: „Prietenul meu trebuie să mă înţeleagă, chiar în greşeala mea. Să iubească greşeala mea“, pentru că, spunea el, nu există prietenie obiectivă, ci numai una subiectivă.

Dacă acest conflict s-a „rezolvat“ în cazul lor prin închiderea definitivă a subiectului şi revenirea la o corespondenţă care a făcut abstracţie de înfruntarea lor de An Nou, în privinţa celorlaţi a urmat un susţinut schimb epistolar. Revenit în prim-plan, Asul de treflă îşi impune punctul său de vedere. Astfel, s-a păstrat o scrisoare excepţională, către Deliu Petroiu, din 7 februarie 1947, a lui Stanca. Una scrisă cu autoritatea lui de lider, pe care şi-o reafirmă într-un moment grav pentru istoria Cercului. El face o legătură între gestul politic al cerchiştilor şi fraudarea pe faţă a alegerilor din 19 noiembrie:

 

„…nu-mi voi mai pierde timpul ca să-ţi spun cu ce stupoare, din capul locului, am primit vestea actului pe care cu candoare cei trei năzdrăvani cerchişti l-au săvîrşit. Nici că se putea o gafă mai perfect făcută şi la un moment mai prielnic ca acesta. Acum, cînd întreaga ţară şi-a precizat orientarea, cînd spartul tîrgului e un fapt ce nu mai poate fi ascuns sub obroc, băieţii noştri, amăgiţi de un demon literar blestemat, au iscălit un act, care cuprindea însăşi sentinţa de moarte a Cercului“.

 

Este, probabil, pentru prima dată cînd, încă din epoca precomunistă, apare descris pactul cu diavolul, pe care Radu Stanca îl sancţionează drastic. (Merită să menţionez aici că un singur scriitor, şi încă în epoca cea mai neagră a terorii, şi anume Petru Dumitriu – „marele ticălos“, cum îl etichetează un moralist de ultimă oră, altfel epigon mărunt al teatrului absurdului –, a îndrăznit să mai descrie, minuţios şi pe larg, felul în care un creator este ispitit de îngerul pervers Rafael, adică de Paul Georgescu, să facă pactul cu un înalt activist comunist.)

Reacţia pe care a avut-o Stanca la aflarea gestului celor cîţiva cerchişti nu a rămas fără urmări: „Negoiţescu a făcut din rezerva mea o chestiune de relaţii de prietenie, de-a dreptul. Ceilalţi, probabil sunt mîhniţi că am împiedecat apariţia revistei. (Asta mai lipsea: ca spectacolul să devină şi public.) Va veni însă o zi cînd o să-mi mulţumească (unii dintre ei) că i-am ferit de a se murdări într-un hal ca acela care îi ameninţa“. Epistola către Deliu Petroiu se încheie cu următorul îndemn de consecvenţă cerchistă în atitudine:

 

„Cu orice preţ, dragul meu, trebuie să rămînem, în vremurile acestea, aceiaşi! Cei care vor izbuti să iasă întregi din cataclismul actual vor fi, cu adevărat, făcliile de regenerare, morală şi spirituală, ale vremilor de mîine! Mă opresc la timp, ca să nu cad în retorisme“.

 

Reluînd ideea ispitei demonice căreia i-au căzut pradă cerchiştii, în răspunsul său, Deliu Petroiu îl adaugă subtil şi pe demonul de amiază, al acediei, de care ar fi încercat cu toţii să se lepede: „Cunoşteam preabine (şi cunoşti şi tu) acel demon al indolenţei care chinuieşte bietele suflete cerchiste, pentru a nu ne da seama că, în lipsa prelungită a fermentului coagulator atît de drag tuturor, numai o revistă ar fi fost în stare să ferească talantul fiecăruia de la rugină şi prăpăd“. Dar „mesagiile tale indirecte“ şi mai apoi scrisoarea trimisă îl fac să înţeleagă că „dacă e ceva bun în mine, în noi, va trebui să răsară şi să crească din propria noastră fiinţă, fără îngrăşăminte artificiale, la căldura unor principii eterne, nu în radiaţiile silite ale unui surogat de… soare“ (trimitere străvezie la emblema Blocului Partidelor Democrate, imprimată pe ziduri în preajma alegerilor).

• Ştefan Aug. Doinaş

Ne aflăm la începutul anul 1947, cînd, pe de o parte, I. Negoiţescu, părăsit temporar de ceilalţi cerchişti, s-a retras într-o tăcere prelungită şi cînd, pe de altă parte, se intensifică schimburile epistolare ale lui Stanca cu cerchiştii. Lungi şi contorsionate sînt răspunsurile (din 28 ianuarie şi 16 februarie 1947) ale lui Doinaş, care este dintru început foarte iritat de sintagma „superbul act cerchist“ a lui Radu Stanca. Pur şi simplu, poetul nu-şi poate recunoaşte instantaneu vinovăţia, ci numai după ce, ca într-o spovedanie chinuită, îşi face, epistolar, autoanaliza. El îşi examinează şi mărturiseşte stările interioare de dinaintea semnării adeziunii şi de după, şi ajunge să îşi dea seama ce greşeli intelectuale şi morale a făcut. Oricum, se afla şi se află într-o radicală transformare interioară, avînd revelaţia că valorile morale trebuie să le surclaseze pe acelea estetice. E un lucru de care, spune el, şi-a dat seama numai după ce a semnat pactul: „În fond, o serie întreagă de lucruri s-au lămurit abia odată cu acest «superb act cerchist», care ne-a adus, pe trei Aşi, într-un partid extremist. Am crezut că pot comite un asemenea lucru, şi încă senin, cu o conştiinţă a datoriei, faţă de Cerc, împlinite“. E un gest pe care l-a făcut nu numai pentru Cerc, ci şi pentru Negoiţescu, ba chiar şi pentru liderul lor, Radu Stanca:

 

„Am crezut că ţine de datoria mea faţă de Nego şi, prin el, faţă de o prezenţă invizibilă, dar tutelară, ceva asemănător unei Idei – să mă înscriu. Şi aceste ambe datorii erau alimentate subteran de ideea generoasă a unei jertfe momentane, pentru ca, mai apoi, cenuşa răcită să nască, intactă şi splendidă, faimoasa pasăre Phoenix. (În felul acesta, d[omnul] Kernbach lovi trei păsări cu o singură încărcătură!) Perfect. M-am înscris. Fără nazuri, fără dramatisme“.

 

Doinaş, înscriindu-se în PCR, a crezut că îşi face datoria faţă de Cerc, că face, aşadar, un act moral; în urma corespondenţei cu Radu, a realizat, cu dificultate şi cutremurare, că, de fapt a făcut un act imoral, că s-a „jertfit“ pe altarul greşit. În urma acestui duş rece, Doinaş recunoaşte că s-a lecuit de „perversiunea estetizantă“ de-a scrie cu orice preţ şi că nu mai suferă nici de „privaţiunea literară“ de a nu putea publica, fiind preocupat „să mă angajez: fie faţă de mine însumi în acţiune asupra aproapelui meu, fie faţă de neamul meu“.

Dezmeticit complet, Doinaş trăieşte o stare acută de ruşine:

 

„Mi-i ruşine să spun ce-am făcut. Liliala persoană a lui Nego mi-a devenit nesuferită, pentru că o inconştientă şi automată purgaţie egoistă a încărcat-o pe ea cu toate responsabilităţile actului meu; (…). Tatălui meu – care e un om practic şi nu iubeşte eroismele gratuite şi, deci, nu-mi pretinde a fi martir, pentru că nu înţelege iubirea pentru o idee – mi-a fost ruşine să-i spun ce-am făcut. Sunt mereu obsedat că individul cutare de pe stradă mă va fixa curios ca pe un ciudat animal politic care s-a desăvîrşit călcînd în formaţia viitorului rege Gh. Gh.-Dej“.

 

Cei trei Aşi de la Cluj, care au luat puterea cu de la sine voie, se recunosc acum, prin vocea lui Doinaş, înfrînţi şi rătăciţi. Odată cu ei, şi Cercul. Iar leacul ar fi revenirea adevăratului lider printre ei:

 

„Cred că activitatea bahică şi erotică, din Cluj, a Cercului, se datoreşte şi lipsei tale: echilibrul interior a fost deranjat şi rămîne aşa pînă ce vei apărea aici“.

 

În fine, cred că această poveste dramatică a Cercului Literar din anul 1946 se reflectă în Post-scriptumul pe care Radu Stanca li-l adresează prietenilor săi din grupare:

 

„Nu ştiam că acel răsărit

Ce-l vedeam ca o mare profuzie

Este numai fantomă şi mit,

E o simplă iluzie.

 

Voi, văzînd masca mea, mă cîrteaţi

Şi ziceaţi că-mi dau aere,

Pe cînd eu încercam (nu vedeaţi?)

Pentru voi toţi, suspine şi vaiere…“