IULIAN BOLDEA: SPIRITUALITATEA CA VITALISM

Unul dintre poeţii importanţi ai literaturii române postbelice, Ioan Alexandru, debutează în anul 1964 cu volumul Cum să vă spun, carte definitorie pentru neoexpresionismul transilvan, printr-o „poezie a obstinaţiei de a fi, a «inflaţiei» materiei etern germinative, a luptei îndârjite cu obstacolele, dar şi a fireştii sedimentări a generaţiilor într-o stratificare de natură să asigure echilibrul unui cosmos durabil“ (Ion Pop). Poezia se împărtăşeşte dintr-un orizont al tainelor, în care frenezia jubilativă are valenţele unui tragic nesublimat, vizionarismul purtând amprenta subiectivităţii atrase de adâncurile genezice ale lumii, prin gesturi simbolice arhetipale („Beau lapte din şiştar cu botul, zgomotos,/ Gâtlejul îmi pocneşte, ce straşnic, de plăcere,/ Mă simt în seara asta nespus de bucuros/ Şi freamăt de iubire şi putere.“).

Ioan Alexandru, O sută şi una de poezii (Editura Academiei Române, 2017), antologie şi cuvânt înainte de Mircea Platon, rezumă o activitate lirică amplă, textul introductiv relevând itinerariile poetului transilvan, de la „discursivitatea egotistă“ şi vitalistă a primelor volume, la ciclul Imnelor, ce relevă disponibilităţile unui „poet multitudine”, considerându-se că „prin tematica naţional-liturgică, creştină“, Imnele au condus la „decomunizarea ad hoc a poeziei româneşti“. Semnificative sunt, pentru cunoaşterea poeticii lui Ioan Alexandru, şi eseurile sale, „scrise într-un limbaj de extracţie patristică şi tributar înţelegerii heideggeriene a poeziei şi presocraticilor“. Ideea de comuniune este, astfel, revelatorie, în măsura în care întâlnirea dintre oameni „este originea templului. Pe această întâlnire, pe acest cort de aşteptare unde omul intră în comuniune cu celălalt”. „Referinţele critice“ din ultima secţiune a cărţii sintetizează momentele cele mai importante ale receptării critice a operei lui Ioan Alexandru.

Necesitatea confesiunii se conjugă în poezia de început a lui Ioan Alexandru cu o căutare obstinată a propriei vocaţii, a expresiei creatoare, într-un elan impetuos de clarificare interioară. Năvalnicul poet este asemenea unui „zeu al tinereţii“ aflat în faţa unei naturi germinative, de o frenezie exorbitantă, un eu ce caută să-şi înţeleagă propriul rost şi propria fiinţă, angoasele şi nostalgiile, într-o înfiorare jubilativă, în care melancoliile sunt distilate în extaze ale unui cântec grav, profund şi tulburător totodată, în care se regăsesc aluviuni ale unui substrat genezic, primar, cu inflexiuni ale unor rituri şi ceremonialuri arhaice („Ploaia a trecut. Clopotul ei pe deal/ Îl mai aud în hohote piezişe./ Fă-mă, Doamne, copita unui cal/ Ori nezvântat un steag pe-acoperişe!// Drum de pământ cu aripile-n fum,/ Creangă cu prune roşii ruptă de furtună/ Pe-o uliţă cu foarte mulţi copii,/ Ori curcubeu strigând într-o fântână;// Punte tremurată peste-un râu/ Venit din munţi pe ape-nvolburate,/ Şi-atât de limpede c-ai vrea să-l treci/ Cu ochii-nchişi şi mâinile la spate;// Culoarea răstignită în frunzele de plop,/ Dorul aprins în zarea-aceea udă…/ Ploaia a trecut. Clopotul ei, în deal,/ Pe limbi de-argint uşoare mai asudă“.). Lirismul confesiv este, astfel, dinamizat, tensionat în spirit expresionist, cu o energie a patosului empatic, prin care peisajului i se conferă valenţe afective, fiind spiritualizat sau supus torsiunii gândului („Culoarea răstignită în frunzele de plop“). În Viaţa deocamdată (1965) şi Infernul discutabil (1967) frenezia e înlocuită de gravitate, patosul se estompează, printr-un fel de repliere a eului înspre propriile trăiri, sumbre, dramatice („piatra rotundă a putrezit de mult“, „sacii-n pod sunt plini de păsări moarte“.). Versurile ilustrează parcă un program al sincerităţii liminare („Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decât de eroare, de viaţa omului, decât de limbajul lui, care poate fi uneori o trădare a faptelor“), substanţa poemelor fiind articulată prin prisma unei identificări cu stihiile, cu forţele germinative ale universului, în faţa cărora capacitatea fiinţei umane de a ordona şi explica este mai degrabă relativă. Poemele au densitate, se alcătuiesc printr-o tehnică a aglutinării de materie şi trăire, redând peisaje halucinatorii, dar şi o geografie ritualică şi hieratică aflată la limita dintre cotidian şi oniric.

Spiritualitatea telurică, rurală, de stirpe blagiană se întâlneşte în aceste creaţii cu ritul, cu arhaicul integrator, nefiind absente reprezentările dionisiacului sau unele figuri mitologice (Oedip, împovărat de propriul destin, Sisif, emblemă a demnităţii şi suferinţei continue, sau Iov, deposedat de speranţă, supus unei damnări tragice). Satul însuşi este, în această geografie simbolică, „un tărâm fabulos şi inexistent, o lume eternă şi neschimbătoare, unde mormintele se şterg sub iarbă şi unde în aer plutesc miresme aţâţătoare ca în paradis“ (Nicolae Manolescu). Volumul Vămile pustiei (1969) rezumă o voinţă de limpezire şi esenţializare, viziunile fiind marcate de o amprentă reflexivă din ce în ce mai persistentă, prin apelul la concept, la livresc, la simbol. Reverberaţiile confesive sunt înlocuite de alegorii şi reprezentări stilizate, simbolice, ale lumii, pustia fiind înfăţişată, cum s-a spus, ca revers al infernului, cu reflexe ideale, într-o evidentă detentă spre un orizont transcendent mântuitor, al ascezei şi revelaţiei („în drum spre Fiinţă prin jertfa Fiinţei“). Desigur, poezia lui Ioan Alexandru îşi expune de acum încolo rădăcinile romantice, cu un interes constant pentru imn, vis, ritual, simbol şi mit, dar şi cu expunerea imaginii creatorului de tip mesianic, „întemeietor în grai“ al unei patrii cu arhitectura ideală.

Imnele lui Ioan Alexandru reprezintă o ruptură de creaţia dinainte, o mutaţie de accent şi de registru liric. Imnele bucuriei (1973) consacră o asceză a formei, apropiată de tiparele clasicizate ale limbajului, dar şi o detaşare de atitudinile grave, sumbre, dramatice dinainte, cultivându-se acum o muzicalitate sugestivă, armonii şi sonorităţi reflexive, un fel de claritate iniţiatică prin care tradiţia este elogiată şi valorizată pozitiv, cotidianul având, astfel, un substrat simbolic, o aură a transcendenţei, un hieratism aproape insesizabil, angoasele, înfiorările sau melancoliile fiind atenuate sau abolite. Mai târziu, Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1980), Imnele Ţării Româneşti (1981), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985) şi Imnele Maramureşului (1988) furnizează, repetitiv, o producţie lirică amplă, inegală, cu realizări notabile, dar şi cu scăderi semnificative, datorate alunecării în etnicism, în idealizarea istoriei, dar şi unei retorici fastidioase. Între programul dintr-o pagină introductivă (o „refacere a vestigiilor“, „afirmarea relaţiei sacrale pe care aceasta lume a ştiut s-o păstreze ca umană, pur şi simplu, intr-un firesc cuceritor“, credinţa în „puterea cântecului imn şi tăria de a tămădui în spiritul Logosului”) şi realizările concrete ale logosului poetic se află o discrepanţă clară. Etapa „imnică” a liricii lui Ioan Alexandru a transferat în registrul poetic fervori ale filosofiei, reverii sapienţiale, sugestii mitico-ritualice sau forme festive ale logosului întemeietor, „în linia expresionismului blagian, învrednicit, căftănit cu semnele ortodoxiei şi ale tradiţionalismului spiritual“ (Eugen Simion).

Selecţia operată de Mircea Platon în antologia O sută şi una de poezii este adecvată. Sunt reţinute poeme din cele douăsprezece volume apărute între anii 1964 şi 1988, de la Cum să vă spun până la Imnele Maramureşului, la care se adaugă două „poezii din senin“ din 1964, conturându-se astfel o imagine edificatoare a poeziei lui Ioan Alexandru.