Ioana Ieronim

Pe la mijlocul anilor 1980, am scris un lung ciclu de aşa-numite „poeme electronice“, pe care le-am împărţit în două volume. Erau inspirate de interesul meu pentru fizică şi pentru „muzica nouă“, legată de mijloace electronice. Se simţea apropiindu-se o lume nouă. Energia şi inevitabilitatea ei. Lume pe care multe glasuri o refuzau, calificând-o drept dezumaniza(n)tă. Postumană. Şi pe care eu doream să o văd în sfera omenescului. În toamna lui 1989, fiica mea învăţa despre computere, la Bucureşti, cu creta pe tablă. În 1993 am început pentru prima oară să folosesc un computer (ar fi obiect de muzeu acum), cu mult sprijin chiar din partea fiicei mele. Adaptare din mers.

Anii trec repede şi tot mai repede, nu ştii de când această nouă ambianţă de lucru a devenit o a doua natură. Cândva eu nu puteam scrie poezie decât cu creionul. Acum mi se poate întâmpla şi direct în computer. Instrumentul mi-a devenit la fel de familiar ca un creion. Cândva consultam, cu dexteritatea experienţei, dicţionare şi enciclopedii, acum apelez mai mereu online la acelaşi gen de referinţe. De o vreme, asemenea surse au devenit acceptabile şi pentru studiul ştiinţific.

Întrebarea APOSTROF are multe posibile deschideri, într-un domeniu vast. Comentariile mele sunt, desigur, cu totul parţiale

Nu fără dreptate, putem avea serioase frustrări culturale. Peisajul a devenit şi mai haotic (Harold Bloom numea secolul XX haotic…). Creaţia momentului este cantitativ explozivă, în destulă măsură şi datorită comodităţilor lumii virtuale. Busolă nu prea se mai găseşte. Numărul de like ori share dă, la repezeală, măsura succesului.

Să luptăm împotriva tehnologiei care ne oferă o “viaţă online“, ca un fel de luddiţi ai zilelor noastre? Ar fi, desigur, zadarnic. Iar păcatele nu sunt ale tehnologiei, ci ale felului în care o folosim. Nu venim în acest mediu ca nişte nou-născuţi, ci cu tot cu bagajul nostru de bine şi de rău.

În ce priveşte lipsa de orientare, şcoala şi programe naţionale bine conduse ar fi de o importanţă vitală în stabilirea unei hărţi – valabile valoric, chiar dacă relativ schimbătoare – a creaţiilor spiritului uman. Nu poate fi accentuată destul necesitatea reperelor, când, dincolo de Covid, suntem atât grav ameninţaţi de proliferarea unei întregi ambianţe post-adevăr.

În măsura în care vom apela şi de acum înainte la constelaţii fixe ale culturii, ceea ce considerăm cultură înaltă nu ar avea de ce să fie incompatibilă cu universul digital. Sunt multe zeci de ani de când limita dintre cultura înaltă şi cultura joasă a devenit fluidă. Metabolismul între cele două zone este viu şi profitabil. Şi nici constelaţiile fixe nu sunt nemişcătoare, ci în frecventă reconsiderare, generaţie după generaţie. Momentul nostru în timp se defineşte mai degrabă prin efemeridă, prin obiectele de unică folosinţă … în timp ce cultura în general, cu atât mai mult cea înaltă, are a face cu timpul lung, cu durabilitatea. Dar ale noastre sunt toate, şi timpul lung, şi clipa. Deunăzi, când mi-am propus să recitesc Bhagavadgita, n-am reuşit să găsesc volumul pe raft – şi l-am găsit, în câteva secunde, online. Chiar în mai multe versiuni. În universul virtual, cel născător de efemeride, azi avem la dispoziţie, cu un click, orice opere considerate esenţiale, după toate canoanele.

Dacă e posibilă şi crearea de cultură înaltă? De ce nu? Pe măsura forţei, expresivităţii, substanţei creatoare. Şi pe măsura reacţiei de validare. Comoditatea mijloacelor n-ar trebui să ne inducă şi comoditatea minţii… Îndrăznesc să mă auto-citez cu un text liric scris, acum o vreme, pe tema dată: “Învaţă să scrii poemul/ pe care-l trimiţi prin e-mail într-o clipă/ dar el durabil să fie, deplin / rugăciune săpată în piatră.“