RADU CONSTANTINESCU: GERTRUDE, HAMLET ŞI POLITICA

Dumitru Radu Popescu este un dramaturg cu destin artistic ingrat. Dacă până în 1989 s-a dovedit a fi autorul cel mai popular şi mai apreciat în spaţiul artistic românesc, provocând discuţii aprinse şi primind aprecieri critice elogioase, cu nenumărate piese reprezentate scenic atât în ţară cât şi în străinătate, imediat după revoluţie a intrat într-un neaşteptat con de umbră. Nu ne propunem să examinăm cauzele politice şi sociologice ale neguroasei indiferenţe publice (este un subiect asupra căruia istoria literară se va pronunţa cu siguranţă), ci doar să semnalăm apariţia unui volum care încearcă să surprindă cu exactitate prezenţa actuală a dramaturgului dacă nu în sălile de spectacol atunci pe plan editorial. Este vorba de lucrarea D.R. Popescu. Teatrul politic, Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2020, de Constantin Cubleşan.

Trecând în revistă literatura dramatică a autorului din ultimii treizeci de ani, criticul subliniază continuitatea şi consecvenţa demersului artistic al acestuia, dincolo de conjuncturi politice şi de seisme sociale. Deşi teatrele nu îl mai joacă, el scrie în flux continuu virulente satire politice, drame şi comedii, definite printr-o atitudine acuzat polemică şi valorificate exclusiv editorial. Dramaturgia acestui „scriitor referenţial, aflat mereu în avangarda generaţiei sale“, nu s-a modificat în structura sa definitorie, afirmă Constantin Cubleşan, iar orizonturile sale estetice o situează, fără niciun dubiu, în sfera literaturii propriuzise.

Adevărul este că specificul construcţiilor dramatice insolite ale lui D.R. Popescu oferă nu numai spectatorului, ci şi cititorului (ba, aş îndrăzni să spun, mai ales acestuia) tulburătoare trăiri şi satisfacţii. El „vine în teatru aducând un tip nou de analiză conflictuală, pe care îl experimentează şi în romanele sale, dezvoltând, în flux oral, diverse opinii justiţiare ale protagoniştilor, acuzatoare, cu adresă la culpabilităţi individuale dar şi colective, de ordin moral ori politic, totul abordat în perspectivă oarecum detectivistică,… construind intrigi oarecum misterioase, aparent confuze, într-o anecdotică stufoasă, pe ample structuri dialogale“. În sala de spectacol sau în intimitatea căminului, în egală măsură, dramaturgia lui nelinişteşte, şochează, răscoleşte subteranele conştiinţei. Aş mai adăuga faptul că neşansa ignorării scenice a pieselor sale şi drumul acestora către spectatori doar sub forma literei scrise se poate transforma într-o uriaşă şansă pentru dramaturg. Este de notorietate faptul că, de-a lungul anilor, i s-a reproşat derutanta structură dramatică a textului, lipsa de organizare compoziţională, ignorarea regulilor clasice. Or, fără îndoială că autorul anticanonic poate fi mai lesne descifrat prin lecturi recurente, aplicate, care pot lumina ungherele umbroase ale textului, decât în ambianţa răvăşitoare a teatrului.

Revenind la volum, acesta cuprinde scurte analize ale celor mai importante texte dramatice ale lui D.R. Popescu publicate în ultimele trei decenii, comentarii critice concentrate, jaloane ale unor lecturi viitoare în absenţa reprezentării lor scenice. Sunt 20 de piese de teatru (una dintre ele, Cortina, reunind 14 piese într-un act), eminamente politice, edificate pe adevăruri existenţiale profunde, de sorginte mitică/biblică sau disimulate în conflicte shakespeariene şi dezvoltate într-o perspectivă parabolică. Criticul observă că dramaturgia lui D.R. Popescu (ca şi publicistica lui din ultimii ani!) este nutrită din realităţile cotidiene ale perioadei de după decembrie 1989, „tratată în obişnuitul halou parabolic al unei factologii arborescente… colorate cu trimiteri ostentative la evenimente şi personalităţi din istoria naţională sau universală, la cultură şi mitologie“.

Extrem de ofertant este filonul analitic care explorează filierele shakespeariene ale dramaturgului român. Constatând că teatrul marelui Will a fost mereu un model pentru întreaga literatură a lui D.R. Popescu, criticul precizează că nu este nicidecum vorba de pastişă, acesta însuşindu-şi atât de bine procedeele scenice ale englezului „încât îşi îngăduie construirea, la rândul său, în sugestia lor, a unor intrigi oarecum asemănătoare, aduse în peisajul moral, social, politic contemporan, cu un halou politic evident“. Piesa Regina fără somn sau Sinuciderea Gertrudei i se pare, în acest sens, reprezentativă, o piesă-dezbatere, pe teme morale prin raportare la tragedia Hamlet, în speţă la comportamentul Reginei Gertruda care trece cu lejeritate din patul soţului în cel al asasinului. Nu e singurul exemplu; în Dafnis şi floarea în răscrucea imperiilor modelul este feeria Furtuna, cu întregul ei arsenal de travestiuri, de translare a visului în realitate; iar în Oxigen, unde personajele îşi redescoperă biografiile criminale, identificăm din nou sugestii din Hamlet, cu trimitere la actorii care joacă scena otrăvirii regelui.

Vorbeam la începutul acestor însemnări despre destinul ingrat al unui mare scriitor. Constantin Cubleşan nu rămâne nepăsător în faţa evidenţei şi încheie apăsat Cuvântul înainte: „El există, indiferent dacă teatrele noastre îi acordă sau nu atenţia pe care o merită… Dumitru Radu Popescu are încă multe de spus, trebuie doar să ştim să-l ascultăm“. La cei 85 de ani pe care Leul albastru i-a împlinit în această vară, îndemnul criticului devine imperativ.