VLADIMIR TISMĂNEANU: DIAVOLUL ESTE EXPERT ÎN ALIBIURI ŞI SOFISME…

Unii gânditori fac distincţia între o etică a intenţiilor şi una a consecinţelor. În ceea ce mă priveşte, după decenii de studiere a problematicii Răului (Diavolului) în Istorie, nu cred în acurateţea acestei dihotomii. Iadul, s-a dovedit de atâtea ori, e pavat cu intenţii nobile. Diavolul este specialist în raţionalizări, alibiuri şi sofisme.

Mă uitam deunăzi la un documentar despre Wilhelm Furtwängler (1886–1954). Dirijor genial. Nu a fost nazist, a încercat să evite rinocerizarea. Şi totuşi, a dirijat, pe data de 20 aprilie 1942, concertul festiv de ziua aniversară a lui Adolf Hitler. O enormă flamură cu svastică străjuia scena. În sală, Dr. Joseph Goebbels, ministrul propagandei şi alţi demnitari nazişti. Răsuna magnific Simfonia a Noua. Imposibil de separat aici etica intenţiilor de aceea a efectelor. Dacă etica este cuvântul potrivit…

Tot la capitolul „intenţii“ aş vrea să vorbesc puţin şi despre controversatul sovietolog Stephen Cohen, decedat anul acesta pe 18 septembrie. Să fi fost el un naiv? Printre altele, Cohen a fost studentul favorit al lui Robert C. Tucker. Biografia lui Nikolai Buharin pe care a scris-o rămâne un reper în istoria sovietologiei. Tot el a trăit prăbuşirea Uniunii Sovietice ca pe o tragedie personală. Timp de mulţi ani, obişnuiam să-i citesc rubrica „Sovieticus“ în The Nation. Speranţa lui era ca, prin minune, visurile lui Buharin să se împlinească. Însă Buharin era mort de multă vreme şi la fel şi iluziile sale.

În anii lui Boris Elţîn, Stephen Cohen a devenit din ce în ce mai nervos. Îmi aduc aminte că am recenzat pentru Philadelphia Inquirer memoriile lui Egor Ligaciov, principalul adversar al lui Mihail Gorbaciov. Stephen Cohen a scris o introducere în care proslăvea „sănătosul om sovietic“. Însă atunci când s-a transformat într-un neruşinat apologet al lui Vladimir Putin şi al putinismului, am încetat să-l mai citesc.

Stephen Cohen rămâne un deconcertant caz de scholar adevărat care s-a transformat în „tovarăş de drum“. Şi a făcut-o nu în anii 1930, ci în anii din urmă, când arhivele sunt deschise şi vorbesc – de fapt, urlă – despre criminalitatea bolşevismului în toate încarnările sale. Până la urmă, preţuitul său Buharcik votase pentru suprimarea nemiloasă a rebeliunii din Kronstadt în martie 1921. Până la sfârşitul zilelor sale, Stephen Cohen a fantasmat despre „bolşevismul cu o faţă umană”. În schimb, ceea ce a ajuns să susţină a fost show-ul propagandistic al KGB-ului.

Am văzut deunăzi recentul film al Agnieszkăi Holland, Mr. Jones. Pelicula descrie tragica foamete din Ucraina, cinismul „tovarăşilor de drum“ (corespondentul New York Times, abjectul mitoman Walter Duranty, se evidenţiază ca ticălos de frunte, însă n-a fost singurul), precum şi curajul unei persoane care a refuzat să susţină propaganda stalinistă. „Revoluţia de la vârf“ a însemnat exterminare. Milioane de fiinţe au fost înfometate, deportate, asasinate.

Cu toţii am auzit de teza, antiteza şi sinteza lui Hegel. Karl Marx a perceput această relaţie ca pe un conflict şi nu ca pe progres natural şi lent. Cantitate în calitate a devenit, în viziunea sa, cantitate împotriva calităţii. Cantitatea însemna capitulare. Gradualismul însemna trădare. Pentru Hegel şi Marx, Istoria însemna triumf, cucerire; în cele din urmă, avea să dea naştere Utopiei concrete, spre a folosi conceptul lui Ernst Bloch. Trebuia să fie suprema „negare a negării”, după cum eterna perfectare a societăţii perfecte avea să pună capăt nevoii (şi chiar posibilităţii) unor schimbări ulterioare.

Să nu înţelegem însă greşit: intenţiile lui Marx n-au fost deloc precum cele ale lui Lenin. Germanul credea că o clasă socială poate fi abolită fără genocid. Şi-a imaginat perfecţiunea materială şi fericirea existenţială în viaţa reală. A promis că tehnologia burgheziei, spiritul proletariatului şi toate drepturile liberale vor fi unite sub regatul libertăţii. Marx a insistat că această Revoluţie este ceva pozitiv, nu o nimicitoare apocalipsă. Nu minţea despre lipsa de violenţă a viziunii sale; a rămas intenţionat vag şi neclar pentru că nu ştia cum anume se poate împlini acest vis, deşi îl credea posibil.

Tot astfel a arătat şi mântuitul proletariat, clasa-Mesia a istoriei, tipul de crez oracular şi iraţional care a perpetuat susţinerea necondiţionată a multor oameni pentru devastatorul, tragicul şi violentul experiment al secolului XX. Aşa cum înţelept avertiza şi Karl Popper: „Cei care ne promit paradisul pe pământ n-au produs nicicând altceva decât iadul“.