ION BOGDAN LEFTER: VERSURILE DOINEI CORNEA, DE LA 50 LA 89 DE ANI

În căutarea îngerilor pierduţi, culegere de versuri ale Doinei Cornea (Editura Şcoala Ardeleană, 2019), e – de fapt – o carte memorială. Prefaţa Anei Blandiana, apoi textul-„argument“ şi nota asupra ediţiei semnate de Leontin Horaţiu Iuhas, fiul dizidentei clujene, oferă informaţiile şi explicaţiile necesare. Poeziile au fost scrise fără vreo intenţie de afirmare literară, doar ca notaţii personale, oferite celor dragi. Aspectul de „album de familie“ e confirmat de reproducerile a patru picturi ale Doinei Cornea în ulei pe cartoane: un autoportret, figura „Mamei Lucreţia“, soră a tatălui, şi copiii Ada (Ariadna) şi Tin-Tin (diminutivul mezinului, de la Leontin), toate realizate între 1966 şi 1971. Se adaugă cîteva fotografii de arhivă personală: singură, în miezul vieţii, încă tînără şi frumoasă, luminoasă, sau… pe schiuri, la Făget, apoi şi mai în urmă, împreună cu soţul său, Leontin Cornel Iuhas, avocat de meserie, şi cu cei doi copii mici, ţinuţi de el pe genunchi, ea – şi mai tînără şi mai frumoasă, zîmbind din spate, de deasupra lor. Către final – două cadre de supraveghere preluate din dosarul de urmărire pe care Securitatea comunistă i-l deschisese aprigei protestatare. Iar la urmă – un text tot în versuri al fiicei Ariadna, căsătorită Combes, trimis din Franţa ca scrisoare mamei, în 1981, şi, cea mai recentă, o imagine cu ele două ţinîndu-se de mîini la Brest, sub un copac bătrîn, cu trunchi incredibil de noduros, probabil spre finalul vieţilor lor, căci silueta curajoasei doamne e micşorată de ani, adusă de spate, deci trebuie să fi fost cu puţin timp înainte ca fiica să se stingă, prima, din viaţă, în 2016, la doar 62 de ani. Mama a urmat-o în 2018, pe 4 mai. 24 de zile mai tîrziu, pe 30 ale lunii, ar fi împlinit 89 de ani.

Textele „de escortă“ şi imaginile aşează poeziile în contextul potrivit. Nu doar că Doina Cornea n-a avut deloc veleităţi de autoare şi dorinţă de publicare, dar a şi început să le scrie abia de la 50 de ani înainte, deci din 1979, cam cînd se producea şi radicalizarea ei intelectuală şi politică. Ariadna rămăsese în Franţa în 1976 şi se măritase acolo. Credincioasă greco-catolică, deci cu un plus de independenţă şi de revoltă împotriva sistemului comunist, şi mai opresiv faţă de „uniţi“ decît faţă de ortodocşi, cu fiica „fugită“ în Occident, Doina Cornea îşi va asuma, parcă uitînd de fragilitatea ei fizică, de constituţia minionă şi plăpîndă, rolul de contestatară deschisă a regimului. Ariadna a susţinut-o, transmiţînd scrisorile de protest ale mamei sale către presa franceză şi internaţională. Între timp, acasă, la Cluj, Doina Cornea şi-a ţinut cursurile la Universitate pînă-n 1983, cînd, urmare a dizidenţei sale, a fost concediată, şi a tradus cărţi filozofice şi religioase care au întărit-o şi le-ar fi fost sprijin moral şi altora dacă s-ar fi putut publica. Le-a putut oferi spre lectură doar apropiaţilor, în maniera „samizdatelor“ ruseşti şi Central-europene, în cercuri foarte restrînse. Aveau să vadă lumina tiparului abia după 1990: texte de Mircea Eliade, Ştefan Lupaşcu, Petru Gherman, Vladimir Ghika ş.a. În plus, în şi mai discretă formulă, a simţit nevoia să reflecteze şi să se confeseze în versuri pe care – aflăm de la fiul său – le citea copiilor crescuţi mari şi le-a dactilografiat ca „volumaşe“, dăruindu-le şi cîtorva prieteni şi foşti studenţi (cf. ediţiei de faţă, Argument, p. 11). Spre deosebire de traduceri, n-a dorit să-şi publice poeziile în perioada postcomunistă. Leontin Horaţiu Iuhas consideră că ele au ieşit, după pictură, dintr-„o nevoie de echilibru în viaţa ei“, constituind „o fărîmă de frumos ce trebuia să contrabalanseze răul şi mocirla în care era nevoită să trăiască“ (Ibid.). Tot aici – mărturisirea fiului despre publicarea cărţii: „După plecarea mamei, m-am simţit dator să scot la lumină acele părţi care sînt mai puţin cunoscute din activitatea Doinei Cornea, dar care îi completează/ personalitatea cu o sensibilitate mai puţin vizibilă pînă acum” (p. 11-12). Poate că, într-o interpretare mai apăsat-politică şi mai adînc-psihanalitică, notaţiile în versuri, pansive, sentimentale, dubitative, au „compensat“ fermitatea etică a mesajelor difuzate public printr-o paradoxală asumare a îndoielilor existenţiale. Curajul cu care a înfruntat colosul totalitar nu excludea vulnerabilitatea pe care, în loc să şi-o mascheze, şi-a recunoscut-o cu francheţe. Aşa era ea, cu sufletul ei mare şi cu fiinţa ei măruntă: şi dîrză, şi emotivă, pe de-o parte bătăioasă, cu convingeri puternice, pe de alta frămîntată de gînduri, de incertitudini. „Radiografii“ ale unei sensibilităţi, poeziile se-aşează alături de însemnările zilnice publicate şi ele pe cînd autoarea trăia, cu aproape un deceniu înaintea sfîrşitului: Jurnal. Ultimele caiete (Fundaţia Academia Civică, 2009). Pagini mişcătoare şi-atunci, în proza notelor cotidiene din anii protestatari şi de după 1989, şi-acum, în versuri.

Poemele sînt simple, directe. N-a interesat-o deloc, dar absolut deloc, pe Doina Cornea să scrie „frumos“, n-a căutat imagini expresive, nu s-a lăsat ispitită de diavolul „originalităţii“. Nici n-a scris mult: fără textele introductive şi fără cel al Ariandei Combes, scăzînd şi ilustraţiile şi filele de titlu ale secţiunilor cărţii, poeziile ocupă doar 90 de pagini, cu tot cu variantele cîtorva. Sînt reunite plachetele dăruite de Doina Cornea apropiaţilor, În căutarea îngerilor pierduţi (1986) şi Lacrimi de aramă (1988), la care Leontin Horaţiu Iuhas a adăugat grupajul Cine-a otrăvit Iubirea?, cu texte lăsate de mama sa în afara celor două „volume“, şi-a recuperat Şi alte cîteva poezii probabil ulterioare, lăsate nedactilografiate, scrise de mînă pe „fiţuici, capete de hîrtie” (p. 109), inclusiv trei poeme consemnate în jurnalul dizidentei, şi Ultimele – două – ciorne… Tematic, sînt notaţii naturiste sau de observaţie cotidiană, mici evocări şi, frecvent, reflecţii asupra vieţii şi adresări către divinitate. Uneori rimate aproximativ, alteori albe. Candoarea lor trebuie acceptată, nu judecată literar. Sînt, toate, datate la sfîrşit, deci autoarea le simţea ca pe un alt fel de „jurnal“, de mărturisire.

O mostră, Parcul: „Cît era, o Doamne, parcul de pustiu!/ Doar cîte-un trecător fără privire/ Ce se-ntorcea grăbit de la uzină./ Vîntul de primăvară mătura/ (cum mătură de obicei/ vîntul de toamnă frunzele moarte)/ Gunoaiele de pe alei, hîrtii murdare,/ Pahare de-ngheţată goale/ Ce mă priveau, ochi nefireşti,/ Crescuţi pe faţa bolnavă-a peluzei…// Doar copacii seculari stăteau cuminţi/ Urmîndu-şi firea. Nevătămaţi,/ Candoarea [corect şi simpatetic intuită – n.m. I.B.L.] ei şi-o înălţau,/ Şi crengile li se învălmăşeau/ În aurul apusului de soare…// Atunci am înţeles că/ Peste josul viermuit şi întinat,/ Chiar fără să-l atingă,/ Se-ntinde, ca un zbor curat,/ Pe-ale crengilor altare,/ Iubirea lumii, tăcută, nesfîrşită,/ În tainica-i iertare“ (p. 43-44).

Argumentul fiului şi mai ales prefaţa Anei Blandiana, La cincizeci de ani, în care poeziile Doinei Cornea sînt considerate, tot în ecuaţie compensatorie, „cealaltă parte, secretă, deprimantă, a curajului, cu atît mai eroic cu cît nu avea ca punct de sprijin în univers, în timp ce ne ţinea locul în faţa lumii întregi, decît credinţa şi iubirea“ (p. 7) – impresionante, ca întreagă această carte-document, deci preţioasă, dată fiind minunata persoană despre care aduce mărturie…