MIRCEA MOŢ: ÎN SPAŢIUL BIBLIOTECII

Atunci când poetul este (şi) preot, cititorul este ispitit să caute în textele autorului semnele unei poezii „religioase“ (Ioan Holban vorbea pe bună dreptate de o poezie a sentimentului religios), concept de care se face mult caz în ultima vreme, uitându-se că în realitate poezia îşi transformă în substanţă proprie  tot ceea ce-i este exterior, după cum „sensurile“ şi imaginarul său sunt legitimate în exclusivitate de limbaj.

Intitulându-şi volumul Biblioteca din Parla (Junimea, 2020), Eugen Barz, preot în Parla, lângă Madrid, optează pentru un spaţiu cultural ca un „centru“ al imaginarului său poetic, care impune atitudini semnificative faţă de realitate şi  transcrierea acestora sub semnul Cărţii. Într-un Cuvânt însoţitor, Ioan Holban reţinea de altfel că „biblioteca e, în fond, un alt spaţiu-timp, structurat în jurul unor simboluri“, care controlează riguros tendinţele poetului, temperându-i sinceritatea şi tonalitatea confesivă din texte, ceea ce nu înseamnă că nu se lasă uneori în voia unor versuri care surprind: „Corpul mi-e plită încinsă,/ locuiesc în apartamentul poeziei,/ edificiul e al poeţilor,/ sunt chiriaşul“.

Gesturile poetului se înscriu în spiritul Cărţii înseşi, cu menţiunea că Eugen Barz traversează livrescul, câtă vreme orizontul său este acela al tiparului etern, din perspectiva căruia îşi transcrie precaritatea propriei condiţii: „Mereu am ştiut/ că degetele dreptei mele/ au fost făcute/ în zi de sărbătoare,/ cu ele fac şi desfac/ semne de binecuvântare,/ pe care le înmulţesc./ Cu ele înalţ jertfe/ care coboară între voi/ împărţind bucurii,/ cu ele ridic potirul/ să luaţi veşnicia./ Când le împreunez la rugăciune, îmbracă nume de sfinţi/ ştiuţi şi neştiuţi,/ să ne transformăm/ în nuntaşi veşnici/ lângă bucatele Martei,/ fii ai Mariei/ născuţi din speranţă“.

Există în poezia lui Eugen Barz o evidentă prezenţă a cuvântului, ca o certitudine că poetul are conştiinţa unui demers ce mizează pe text şi pe realitatea acestuia, înainte de a fi preocupat de simpla transcriere a realităţii. El provoacă gramaticala condiţie a cuvintelor ca părţi de vorbire, aşteptând ca acestea să se deschidă, precum porţile împărăteşti, pentru a-şi dezvălui universul inefabil: „De la primul vers/ ne unduim în multe chipuri,/ planul nostru prinde contur,/ poemul ca un oracol desluşeşte vise,/ trece coridoare întortocheate şi strâmte./ Se va găsi cineva să spună/ ce se cuvine sau nu,/ dar nu vom lăsa să se ajungă la asta,/ părţile de vorbire se vor deschide/ ca porţile în aşteptare“. Poetul este fascinat în primul rând de „aşezarea cuvintelor“, cerută cu aerul unei rugăciuni, oralitatea însăşi este riguros controlată de un scris ce se supune convenţiilor, fiind disciplinată de „liniile caietului“. În ceea ce are ea esenţial, ars poetica lui Eugen Barz este de a da lumii concreteţea sunetului, de a presăra la modul semnificativ silabe şi de a impune sunetul poetic autoritar, ca un reper în auz: „Cândva cerşeam aşezarea cuvintelor/ acum vorbesc cum aş scrie drept/ între liniile caietului,/ presar silabe pe trupul lui Pollynices,/ înfig sunetul în auz/ ca pasărea zborul./ Pot fi prieten cu fluturii,/ degetele mele au prins praful aripilor lor,/ din ele îmi voi zidi locuinţa“. Chiar dacă poetul lasă impresia că tratează poemul într-o manieră detaşat ludică („Cu razele dimineţii sub gene/ dau drumul poeziei/ câteva ceasuri/ pe zi“), poezia lui Eugen Barz se fixează în orizontul unor simboluri grave ce definesc lirismul autentic: „Tot ce contează e să am grijă/ de aşternutul şarpelui,/ umerii mei vor face cruce dreaptă/ cu el, nicio cută să nu se vadă,/ în vecinătatea Golgotei/ până şi cel mai blând vierme/ visează că ucide./ La apariţia primelor semne de oboseală am să-i adorm vigilenţa/ cu un gând,/ nume cu înţelesuri ciudate ies de sub pielea lui/ ca nişte sertare deschizându-se la nimereală./ Totul se întoarce cu susul în jos,/corpul meu coboară în surzenie, /ca un bulgăre ce naşte semne de întrebare celui care începe scadenţa cu mine“. Jocul şi îndrăzneala amintind de suprarealism (Adrian Popescu remarca nişte „îndrăzneli suprarealiste“ la poet) trădează la Eugen Barz în ultimă instanţă libertatea pe care şi-o îngăduie conştiinţa poetică în faţa realităţii, poetul fiind convins că spaţiul cultural îi poate oricând asigura un refugiu: „Nu îmi pot cuprinde capul cu mâinile/ ba negru, ba galben, ba alb,/ nu se supune nici cu leacuri,/ nici cu descântece,/ nici cu alcooluri./ Doar un înger fără picioare, fără nas, fără vedere,/ cu o batistă udă pe cap/ şi un ceainic/ transformă lucrurile/ chiţăind viclean ca o vulpe“. Mai mult decât realitatea cotidiană (pe care poetul o are în atenţie de altfel) pe Eugen Barz îl interesează înţelesurile de profunzime, căutate într-un spaţiu violent „profan“, artificial şi grotesc: „Iar prietenii mei aduc argumente/ despre înţelesuri ciudate/ pe care le strigă în difuzoare./ Nu voi şti chipurile lor,/ ei scot aburi pe gură/ apoi se închid în paturi/ cât cutiile de chibrituri/ sub steaua lui Osiris,/ acolo nu îndrăzneşte nimeni/ să mărească chiria“. Cuvântul şi sensurile grave marchează realitatea citadină, cuvântul însuşi se materializează, proliferează ameninţător şi domină fiinţa, cel puţin la nivelul imaginarului: „Vorbim în graiuri pe care nu le înţelegem/ şi totuşi cineva face câte un semn/ că ar fi văzut undeva cuvântul cutare,/ într-o reclamă luminoasă dintr-un bar/ sau într-o poezie a unui poet celebru/ al cărui nume nu şi-l aminteşte nimeni./ Nu punem întrebări,/ nimeni nu ar rezista unor asemenea probe,/ zadarnic ţinem gurile închise,/ cuvintele ies pe sub piele şi pe sub unghii,/ transpiră prin pori,/ se întorc peste noi ca nişte lespezi la cutremur./ Am fi putut îneca oraşul cu aceste cuvinte,/ dar ele încolţesc/numai în creierele noastre“. Un dirijor devine la Eugen Barz maestru al semnelor neînţelese, dincolo de muzica semnificativ captată, concretizată în spectacol: „Cu gesturi atente/ dirijorul scrie semne strâmbe,/ între lumânări verzi şi oarbe/ pregătiţi un concert pentru vioară şi orchestră./ Un oboi pentru o baghetă, strigă,/ se pleacă până la pământ,/ îşi roade unghiile,/ nu deosebeşte/ instrumentele dintre aplauze,/ nici sunetul viorii tale./Muzica se zbate ca peştele în plasă,/orbecăiţi încet,/ cum aţi porni/ spre casele voastre“. Gesturi mărunte săvârşite în cotidian se amestecă la modul firesc, într-o discursivitate atent controlată, cu presimţiri grave: „Desfaci şireturile pantofilor/ să fluiere în voie,/ îţi aşezi coroniţa pe cap,/ strada îi va duce mamei/ veştile despre fiu./ Fluturi şalul cum făceai în clasa a treia,/ o profeţie importantă te înflăcărează,/ cunoşti singura terasă de pe care se vede/ înaltul deşertului ca o clădire coborâtă din cer./ Vei ţine o conferinţă despre/ miracolul plutirii,/ vorbele tale, iarbă fragedă pe nisip,/ invocă ninsoarea mieilor./ Printre picioarele trecătorilor/ cineva/ împrăştie zvonul/ că vei muri“. Realitatea este supralicitată, intenţia poetului fiind in ultimă instanţă de a descoperi, dincolo de banalitate, „muzica de argint“, inefabilul, esenţa muzicală a lucrurilor, după cum spaţiul concret este „urnit“ spre alte dimensiuni, accesibile doar unora: „Numai noi auzim/ ceainicul pe plită,/ emoţii trecute/ în aroma ce se împrăştie/ pe străzi de sute de ani,/ urechile noastre prind/ muzica lui de argint,/ spre nări urcă aburii/ ca lumina./ Urnim Madridul spre noi,/ de dorul lui/ au înnebunit poeţii“.

Prin gestul său, poetul nu mai ridică însumarea harfelor răsfirate, ci provoacă somnolenţa lucrurilor şi oboseala lumii, pentru a avea, în felul acesta, acces în spaţiul cultural: „O strălucire de lamă/ trezeşte muzele/din somnolenţă,/ scoate soarele din nisip./ Un sărut cât un gât subţire/ îmi ţine coloana drept,/ colbul luat de vânt/ se aşază ca într-o oboseală:/ eu deschid o bibliotecă“.