DAN GULEA: ON THE ROAD

Tema scrierii, de extracţie structuralistă, devine vizibilă în opera lui Gabriel Chifu începând cu Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singurătate (2007), unde un povestaş îşi cheamă personajele pentru a spune, prin secvenţe de jurnal sau de emailuri, povestea vieţii lor, un text conţinându-l sau anticipându-l pe celălalt şi înglobând astfel totul: poveşti, eseuri, pagini lirice, de teorie a romanului, foarte bine legate şi comunicante. Dintre toate, cea mai importantă este problema scrierii, anticipată de titlu, chestiunea relatării. Romanul, cu un decor internaţionalist, nu are un răspuns, de aici invitaţia nescrisă pe care o resimte cititorul. Cine scrie, în cele din urmă, un roman, un text (literar)?

Cu Punct şi de la capăt (2014) tema scrierii – „corsi e ricorsi“ – capătă o nouă perspectivă: în locul povestaşului există un „duh al povestirii“, care traversează timpul, manifestându-se aici sau acolo, într-un personaj sau altul, într-o cronologie inversă, descriind pe vechiul mit al lui Cain şi Abel secvenţe din istoria noastră postbelică. „Duhul“ insistă mai cu seamă asupra obsedantului deceniu (un pattern al scriitorului), cu imagini din universul concentraţionar (compus din suprapunerea experimentului Piteşti cu fieful lui Vişinescu, torţionarul de la Râmnic); relaţia lui Gabriel Chifu cu tema istoriei este una semnificativă prin volutele contrafactuale ale verbului său, ce arată o permanentă revizitare a filonului suprareal, filon ce include expresivităţi diverse, de la ştiinţifico-fantastic la suprarealism. Astfel, Octavian, figură a Binelui, fost deţinut politic, ajunge, după 1992, preşedinte al României („Întoarcerea ţării spre Occident“, sloganul campaniei), dar o boală necruţătoare determină refacerea alegerilor, câştigând „rivalul său, activistul de partid convertit la democraţie“.

Mult mai evidentă este această dimensiune contrafactuală, cu inserţii (ştiinţifico-)fantastice, în Ploaia de trei sute de zile (2017); suntem în Caramia, ţara din estul Europei, unde plouă fără încetare de multă vreme, iar caramienii, striviţi de problemele şi aspiraţiile lor, au încetat să caute cauzele acestei anomalii aparent meteorologice, deşi sunt din ce în ce mai mult în atenţia presei internaţionale. De îndată ce este depăşită graniţa, spre Ungaria, de pildă, soarele reapare, ploaia rămânând dincolo de vama abia trecută. Cu un personaj-narator ce numără zilele ploioase, ce se succed fără întrerupere, prins în dependenţe amoroase (arhitectul Ştefan Orban), se descriu fapte şi atitudini din prezentul imediat; astfel, notabil este Titi Ciurel, patronul unei echipe de fotbal, care, la reşedinţa sa daurită, aduce în mod frecvent personalităţi de diferite calibre, în timp ce el se închide în camera cu bani, unde ia o lopată şi-şi întoarce teancurile instinctual-demonstrativ. Şi alte tipuri umane pot fi recunoscute de cel care trăieşte pe aceste meleaguri, precum profesorul Grima, un excentric care este, în fond, motorul romanului.

Pentru că Iacob Grima îi cere lui Ştefan Orban construirea unei case care să fie, „şi joasă, aproape îngropată în pământ, dar şi ridicată în văzduh, spre cer“, este prilejul excelent pentru Chifu să construiască un personaj-ecou la Bietul Ioanide, un arhitect „fără ideologie“, care nu construieşte nici vreo Catedrală şi nici vreun Palat al Tineretului, un personaj-cadru ce navighează prin lumea caramiană, îndeajuns de polarizată şi de divizată. Casa va fi ridicată undeva pe malul Mării Negre, mai jos de Costineşti, într-un mal care permite respectarea cerinţei iniţiale a comanditarului; este locul autarhic unde se retrage Iacob Grima după ce este scos (prin acţiunea serviciilor secrete) din cursa electorală pentru preşedinţie. Finalul romanului, cu o ploaie apocaliptică, va permite doar acestei locuinţe, transformate într-o corabie spaţială, să părăsească ţărmul ce se acoperea de ape al Caramiei; locuinţei şi locuitorilor: arhitectul Orban (ce şansă la redempţiune pentru creator, fie el şi viciat!), alături de cei doi oameni de încredere ai profesorului şi de un corp, al unui anahoret. Astfel, se realizează elevaţia parabolică a romanului, într-o scurtă pagină eseistică despre corăbii şi nivele de lectură, de la goeleta „Speranţa“ la „Fram“ a lui Nansen sau corabia care l-a purtat pe Pavel la Roma, pagină ce aneantizează, prin delir hermeneutic programat, orice instinct al cititorului zelos, gata să adune din „mii de coji“ adevărul.

Cel mai recent roman, În drum spre Ikaria (Bucureşti: Art, 2019), este şi cel mai bun roman al lui Gabriel Chifu, pentru că dimensiunea parabolică devine mult mai importantă decât cea eseistică (adesea speculativă) sau decât cea pamfletar-socială; subiectul este unul delicat, care a mai fost abordat, în proza noastră, cu alte mijloace în afara imersiei realiste, de Ştefan Agopian în Manualul întâmplărilor: „angelificarea“, conştiinţa numinosului.

Andrei Gotea este un blogger de turism, aflat în drum spre insula Ikaria, pentru a se întâlni cu iubita sa, nordica Norna; simbolul corabiei din finalul romanului precedent, soteriologic, reapare aici ambalat în pliantele de turism ale vacanţei în Grecia care obsedează clasa de mijloc de la noi. Andrei este îmbarcat pe „Nostos“ (care s-ar traduce „întoarcerea“), un nume cu o largă rezonanţă în patria lui Ulise. Nu va ajunge niciodată pe Ikaria, legătura de dragoste a româno-canadianului (Chifu este foarte atent la dramele actuale ale României, precum emigrarea) risipindu-se în repetatele tentative de a continua drumul; dar va ajunge pe o altă insulă, nemarcată pe hărţi, unde, din aproape în aproape, Andrei Gotea este convins să rămână un timp mai îndelungat.

Şi anume la Pavilionul Românesc al unui sanatoriu unde sunt îngrijite cele mai disperate situaţii, printr-o terapie neobişnuită: pacientul trebuie să îşi scrie povestea vieţii, pe care o va citi în faţa a două somităţi, profesorul Maxim (cu o înfăţişare de „mărunţel“) şi doctorul Mic („uriaş, înalt şi gras“), evaluatori ce par a şti mai multe despre orice pacient.

Defilează, sub ochii comisiei, dar şi ai lui Andrei Gotea, admis la aceste şedinţe, chipuri şi poveşti din  întreaga Românie a ultimei jumătăţi de secol şi ceva: procurorul Valeriu Manea, torturat de coşmaruri în fiecare noapte; ţăranca Angela Câmpean, ce trimite la destinul Elisabetei Rizea, figură tragic-emblematică a istoriei noastre, pe baza căreia este construit personajul; jurnalistul Tiberiu Bonar, o vedetă mediatică ce a făcut pactul necesar pentru popularitate; profesorul Petre Mareş, „una dintre puţinele personalităţi publice româneşti cu adevărat exemplare“. Alături de ei, o serie de cazuri psihologice, general-umane (o specialitate a prozatorului Gabriel Chifu), precum burghezul Dan Cosma, prins într-un triunghi amoros pentru care se automutilează, dar şi puneri în abis transparente, precum situaţia scriitorului Cristian Lazăr (ombilical legat de criticul Mihai Tomescu – „marelui critic îi datorez atenţia de care mă bucur în acest moment din partea cronicarilor“).

Un moment tensionat este produs de sosirea intempestivă a politicianului Ion-Dorel Stanciu, împreună cu suita, care doreşte să cumpere serviciile clinicii: „Nu e normal să obţin o repartizare aici şi oriunde?! La banii care i-am dat eu Bisericii pentru catedrală!…“ Toată lumea (inclusiv examinatorii) trebuie să priceapă „că el e lider de partid, că el a nominalizat prim-ministrul, pe care-l manipulează, că toţi ascultă de el fiindcă le-a intrat frica în oase“. Dar verdictul comisiei este necruţător: „Aici nu e locul dumneavoastră“.

Odată cu „cooptarea“ lui Andrei Gotea în rolul de pacient, care îşi povesteşte şi el viaţa în faţa medicilor, se revelează finalul şi seria interpretativă a romanului, ce a lăsat mult în urmă trama realistă; insula, numită Noima sau Ombilicos (fiecare călător îi putea dădea un nume, într-o încercare de apropriere a incomprehensibilului), este atât un simbol al paradisului, cât şi al intermundiului; doar trei pacienţi sunt admişi să se ducă mai departe, la Centrul Medical, cu un elicopter – semn al elevaţiei: personajul principal, bloggerul, personajul Elisabetei Rizea şi cel care s-a pedepsit prin mutilare; ceilalţi se vor reîntoarce, cu bolile lor, în ţară, lipsiţi de speranţe.

Este varianta proprie pe care o dă Gabriel Chifu temelor soteriologice, puse acum într-o nouă lumină, după romanul Ploaia de trei sute de zile, conturând o definiţie a umanităţii, ce se află, permanent, pe un drum, spre un ţel, neatingându-l, în fond, niciodată. Traducerea romanelor lui Gabriel Chifu în limbi de circulaţie internaţională ar putea consacra un scriitor european şi la nivelul marelui public.