IULIAN BOLDEA
de închiriat
frumuseţea lumii
era de închiriat
un fel de ploaie
de unică folosinţă
aliniată
înspre orizontul clar
disciplinat şi abulic.
pe obraz se prelinge
un gând absurd
un surâs reciclabil
imposibil de silabisit
certitudini
cineva falsifică iar certitudinile
cicatrice ale spaimei de mâine
care picură mereu
la capătul vederii
cineva mângâie o fotografie invizibilă
a timpului însingurat
rostogolind pe coridoarele memoriei
o bătaie de inimă clară
o mască nesupusă
un surâs
dependenţă
amurgul se prelinge peste
urmele păsării în aer.
am spus: aceasta e ultima zi a
trecutului meu
de care sunt dependent
şi astfel îmi inoculez
imagini umbre iubiri
martori ai unei vieţi
netrăite
viaţă
aflată
la prima înfăţişare
viaţa aceasta îmi pretinde
bune maniere şi
limpezimi
monologuri şi
stări de graţie.
dintr-un singur cuvânt
dintr-o singură privire
minciunile netulburate
ale corpului autosuficient
îmblânzesc
un neant mângâietor
de dincolo de timp
ploaie
nu ştiu cum se intitula mersul tău nesupus
în acea după-amiază de joi
când ploaia delira
printre frunzele verzi
nemişcate
a renunţare
apocalipse
mintea mea scrijeleşte adevăruri
şi apocalipse de plastic.
de ce e atât de complicată respiraţia noastră
de ce nimeni nu mai învie de sub dărâmături
de ce obrazul meu dezacordat nu îşi aminteşte deloc
remuşcările cărnii
mutilările cărţilor
iertările de mâine?
e ca şi cum revelaţiile din oglinzile cernite
nu ar avea
nicio greutate.
în formă de ochi
te-am visat în hăţişurile spaimei
cu respiraţia indescifrabilă
ca o promisiune ca un mister
înaintea noastră era doar pielea ta ascuţită
înaintea noastră era doar sângele nostru
în formă de ochi.
neliniştile ne îmbrăţişau
în locul unde frigul se îmbrăca tăcut
cu corpurile noastre
uitate
complice
eram complice al frustrărilor mele
eram complice al corpului meu nesătul
eram complice al acestei nefericiri obligatorii
al oglinzilor hămesite
dar eu nu ştiam că trebuie
să-mi îngrop obrazul
în gropile comune ale singurătăţii
transformate într-un monolog
din care zeul pândeşte
candori deghizate
la capătul corpului
o viaţă două vieţi
în spaţiul subţire al liniei de orizont
ilizibil destin închis într-un poem
la capătul corpului trecutul nostru
taie în carne vie
celulă cu celulă o fericire incertă
şi ultimul cuvânt
se prelinge pe mâna ta stângă
dezarticulat şi trist