MARTA PETREU: UNIVERSITATEA DIN CLUJ LA CENTENAR
Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj, intrarea principală.
În 31 ianuarie 1920, în gara Cluj domnea o zarvă aparte, din trenurile sosite, unele speciale, s-au revărsat pe peroane neobişnuit de mulţi străluciţi invitaţi: regele Ferdinand, regina Maria, principele Carol şi principesa Elisabeta. Apoi, corpul diplomatic din Bucureşti, şase profesori de la universităţi franceze (Paris, Lyon, precum şi de la nou-înfiinţata Universitate din Strasbourg), profesori de la Roma şi de la alte universităţi europene, mai mulţi membri din guvernul central al României, mai mulţi reprezentanţi ai Consiliului Dirigent, inclusiv Valeriu Branisce, ministrul resortului Instrucţiune Publică şi Culte, doi mitropoliţi, cel ortodox şi cel greco-catolic, profesori de la universităţile din Bucureşti, Iaşi, Cernăuţi, precum şi studenţi. Brusc, cantitatea de notabilităţi, de putere de decizie şi de ştiinţă pe metru pătrat a crescut în oraş la cote nemaiîntîlnite. Invitaţii erau veniţi la deschiderea festivă a Universităţii româneşti din Cluj – numită, de către Pârvan, nu şi oficial, Universitatea Daciei Superioare –, care s-a desfăşurat între 31 ianuarie şi 3 februarie. De fapt, între 1 şi 3 februarie, ziua de 31 ianuarie fiind a întîmpinării oaspeţilor. Fiecare invitat a primit pe peron un plic cu programul complet al manifestărilor, „invitaţiile la banchete şi serbări, cu indicarea locului în sală, cu indicarea locuinţei, a restaurantului unde avea să ia dejunul, cu programul serbării etc.“, recapitula unul dintre organizatori, imediat după terminarea evenimentelor, foarte mîndru că „ne-am prezentat bine“.
Pentru o primire impecabilă, membrii comitetului de organizare munciseră cu o noapte înainte pînă la 3 dimineaţa; iar pentru organizarea întregii sărbătoriri, trei săptămîni…
Au fost implicaţi în organizarea serbărilor Onisifor Ghibu, secretarul general de la resortul Instrucţiunii şi Cultelor din Consiliul Dirigent, care a făcut planul strategic al instituţiilor obligatoriu invitate; Sextil Puşcariu, primul rector al Universităţii din Cluj, ajutat de un comitet de profesori ai universităţii. Iar pentru că lucrurile nu înaintau destul de bine, rectorul a avut inspiraţia să cheme un „comisar general al serbărilor“, pe doctorul Nicolae Minovici din Bucureşti, care a dat festivităţilor „aspectul cu adevărat european, scoţîndu-le din provincialismul în care erau ameninţate să se înfunde“, Puşcariu însuşi rezervîndu-şi „partea […] intelectuală“ a sărbătorii.
Clădirea centrală a Universităţii „Ferenc József“ din Cluj, 1898, vedere din lateral, cu statuia Sfintei Maria
Deschiderea festivă a Universităţii din Cluj a fost un moment public important, cu banchete, bal, o seară de spectacol la Teatrul Naţional (şi acesta, numai de curînd inaugurat, în ziua de luni, 1 Decembrie 1919) urmată de o grandioasă defilare nocturnă cu torţe pe străzile Clujului („unde odinioară nu era voie să se vorbească româneşte“, notează neiertător Puşcariu). La teatru, spectacolul a fost conceput în două părţi, în partea întîi „poemul lui Bârsan“, în partea a doua, dansuri româneşti. Datorită naturii invitaţilor – începînd cu Regele şi familia regală şi continuînd cu numeroşii oaspeţi de peste hotare – organizatorii au avut, se pare, emoţii pentru fiecare eveniment. E semnificativ ce nota Sextil Puşcariu în jurnal despre această seară: „Teatrul a fost bine“, detaliind: „Mai întîi aspectul, neobişnuit la noi, al unei săli pline cu domni şi doamne elegante, bine îmbrăcaţi. Acest popor de ţărani a putut arăta că se poate prezenta şi ca element de cultură“; iar apoi elogia „serata etnografică a lui Brediceanu“, care a adus pe scenă
„ţărani adevăraţi. Aduşi din toate regiunile dintre Carpaţi şi Tisa, ei au jucat danţuri naţionale cînd vii, cînd potolite. Nu dansatori improvizaţi, ci ţărani veritabili, cu care noi ne putem arăta orişicui, căci atunci cînd muzica le cîntă, mişcările lor au o eleganţă strălucită. Mai ales bătuta şi căluşerul de la urmă puteau să stea alături de orice balet. Foarte fericită ideea de a da la început hora, dansată de domni şi domnişoare din societate. Era danţul stilizat care arăta cît de frumoase sînt româncele noastre, cu gleznele subţiri, cu corpurile mlădioase şi cu feţe nobile, şi tinerii noştri voinici şi oacheşi, după ce au trecut printr-o generaţie de oameni înstăriţi şi culţi. Mai ales a fost fericită ideea de a prezenta tocmai hora, acest danţ cu mişcări desăvîrşit de armonioase, clasic în frumuseţea desăvîrşirii lui. Ţi se părea că vezi figurile de pe un vas antic“.
Momentul cel mai fastuos al serbărilor a fost în 1 februarie, în Aula Magna, şi anume „jurămîntul solemn“de fidelitate al profesorilor faţă de statul român, depus în faţa regelui Ferdinand şi a „celor doi mitropoliţi ai ţării, cel ortodox şi cel unit“, toţi invitaţi conform planului lui Onisifor Ghibu, dornic să dea cea mai mare demnitate momentului şi să etaleze o stare de unire şi religioasă a românilor. După jurămînt, regele a ţinut o cuvîntare în care a definit clar menirea universităţii – de a face ştiinţă – şi deschiderea ei pentru orice naţionalitate:
„Aşezată într-o ţară în care diferitele naţionalităţi şi-au trăit în permanenţă propria lor viaţă culturală şi intelectuală, potrivit cu aspiraţiunile lor etnice şi cu puterea lor civilizatoare, ea [Universitatea] are nobila misiune de a deschide porţile sale tuturor acelora care au dorinţa să se încălzească la razele luminii ei arzătoare, dovedind astfel lumii întregi că, în România întregită, ştiinţa nu întreabă pe tînărul studios cărei naţionalităţi apaţine: cu aceeaşi dragoste, ea îi va primi pe toţi sub aripile sale materne“; „Noi nu vom ameninţa pe nimeni, nu vom brusca şi nu vom aservi pe nimeni. Vom fi un popor liber într-o ţară unde libertatea va fi asigurată pentru toate popoarele conlocuitoare“.
Onisifor Ghibu
Iar apoi regele a făcut o donaţie semnificativă, de 400 000 lei, pentru un Institut de Istorie naţională.
Festivităţile au avut un scop demonstrativ: să arate lumii din ţară (şi mai ales maghiarilor „pînditori“, scria Puşcariu, nevindecat încă) şi din străinătate că românii din Transilvania merită o universitate, pe care au capacitatea intelectuală şi organizatorică de-a o construi şi dezvolta. La acea dată, românii trăiau sub acuzaţia şi cu complexul că nu au cultură suficientă, ceea ce, conform criteriilor epocii, însemna că ar fi/ că am fi un popor „inferior“; iată ce notează în acest sens Onisifor Ghibu: „Cine nu ştie cît rău ne-a pricinuit vorba, pusă în circulaţie de străini, că românii n-au cultură, n-au literatură, că sunt, scurt zis, un popor inferior din orice punct de vedere“. Totodată, feeria evenimentelor publice – banchete, dansuri, defilări cu torţe – marca de fapt un eveniment politic de seamă: pe de o parte, se sărbătorea prima universitate românească din Transilvania, ceea ce era o victorie politică în sine; pe de altă parte, sărbătoarea era făcută înainte de încheierea Conferinţei de Pace de la Paris, deci înainte ca tratatele de pace să fi recunoscut internaţional Unirea de la 1 Decembrie 1918; dimpotrivă, România era în aşteptarea tratatului de pace care să îi consfinţească noua configuraţie statală. Aşa că prezenţa la festivităţi a reprezentanţilor diplomatici ai statelor prietene şi neutre şi a delegaţiilor universitare din străinătate a fost un succes politic important al organizatorilor, spre satisfacţia lui Onisifor Ghibu, care a avut ideea invitării lor. Au salutat noua universitate Charles Wopicka, ministrul Statelor Unite ale Americii, F. Rattigam, ministrul Marii Britanii, Jules-Martin Cambon, însărcinatul de afaceri al Franţei, reprezentanţii Italiei, Olandei, Cehoslovaciei, Spaniei, Poloniei şi Greciei, precum şi delegaţii universităţilor străine.
Pentru organizarea întregii sărbătoriri, membrii comitetului de organizare au muncit „titanic“ trei săptămîni.
Pentru crearea ca atare la Cluj a unei universităţii româneşti, ceva mai puţin de un an.
*
Sfîrşitul Primului Război Mondial şi anul de graţie 1918, cînd s-a făcut România Mare, au hrănit ambiţiile culturale ale intelectualităţii româneşti, care s-a străduit să justifice, în faţa Europei, prin cultura românească, statul naţional unitar abia format. Un asemenea tip de legitimare era în aerul epocii, căci, după cum observă Hannah Arendt, la sfîrşitul secolului xix şi începutul secolului xx creaţia de cultură într-o limbă naţională devenise în Europa un argument pentru formarea statelor naţionale. Ideea unei universităţi româneşti în Transilvania s-a pus imediat după 1 Decembrie 1918. Un rol de seamă în înfiinţarea instituţiei şi „în declanşarea procesului de organizare la Cluj a unui nou aşezămînt de învăţămînt superior“ a jucat Onisifor Ghibu, „secretar general al resortului de Instrucţiune şi Culte“ al Consiliului Dirigent, care a primit de la guvernul provizoriu sarcina de reorganizare a învăţămîntului de toate gradele din Transilvania.
Metodele folosite pentru înfiinţarea universităţii româneşti la Cluj au fost excepţionale, revoluţionare, spun în cor principalii făptuitori, de la Ghibu şi Puşcariu la Pârvan, căci dacă s-ar fi urmat „normele clasice de lucru“ ar fi fost nevoie de ani de zile pentru deschiderea instituţiei. E adevărat că şi contextul internaţional a fost favorabil românilor, pentru că au existat două cazuri asemănătoare, în Franţa şi Cehoslovacia: Universitatea din Strasbourg, preluată de francezi prin metode rapide, şi Universitatea din Bratislava, care a înlocuit fosta universitate maghiară de aici. Poate că şi temperamentul plin de hotărîre, chiar intempestiv, al lui Ghibu, care lua deciziile rapid şi le punea în aplicare fără să şovăie, a jucat un rol; el a cerut, încă din ianuarie 1919, Consiliului Dirigent „să preia Universitatea din Cluj şi să creăm în locul ei o universitate românească“, şi i-a convins pe rînd de cei doi şefi de resort pe care i-a avut, Vasile Goldiş apoi Valeriu Branisce, să-i dea „mînă liberă“. La mijlocul lunii martie 1919, la Consiliul Dirigent se discuta şi despre cooptarea lui Sextil Puşcariu în această acţiune.
Nu toată opinia publică românească a fost în favoarea unei universităţi româneşti în Ardeal. Cînd dorinţa ardelenilor se afla doar în faza de proiect încă neclar, Nicolae Iorga – o personalitate pe cît de autoritară, pe atîta de ascultată – s-a declarat, în 29 martie 1919, în „Neamul românesc“, bisăptămînalul său, contra: atît împotriva preluării universităţii maghiare din Cluj, cît şi împotriva creării unei universităţi noi, el recomandînd transilvănenilor dornici de învăţătură să meargă la universităţile existente, din Bucureşti şi Iaşi; o împotrivire care nu l-a împiedicat peste cîteva luni pe sucitul istoric, care se răzgîndise, să facă parte din Comisiunea universitară de 12 plus 8 persoane care a avut sarcina să aleagă personalul viitoarei instituţii de învăţămînt superior ori să vină, la începutul lunii februarie 1920, la inaugurarea festivă a instituţiei.
În martie 1919, un alt istoric, Vasile Pârvan, a adresat în mod public „Marelui Sfat Naţional al Românilor din Ardeal, Banat şi Ţara ungurescă“ un proiect de universitate românească: „Universitatea Naţională a Daciei superioare“. Este un proiect atotcuprinzător, critic atît la adresa universităţilor româneşti existente (deoarece acuzate că atinse de politicianism), cît şi la adresa societăţii româneşti (atitudine pe care o va relua pe larg în „Datoria vieţii noastre“, lecţie de deschidere a cursurilor la universitate, 3 noiembrie 1919). Pentru că „nu este iertat ca desfiinţînd ce era al adversarilor noştri, noi să înfiinţăm ceva de natură şi putere inferioară“, el proiectează o universitate obligatoriu mai bună decît aceea maghiară, aşa că fixează ştacheta sus de tot: „noi vrem să întemeiem aşezările noastre de muncă spirituală, creatoare de valori culturale universale“. Crearea de valori culturale universale a fost, de fapt, ambiţia sau chiar obsesia întregii intelectualităţi româneşti în anii de după Primul Război Mondial. Modelul declarat al marelui arheolog a fost cel american. O seamă de principii şi propuneri din proiectul lui sînt valide şi astăzi, de pildă cel al autonomiei universitare. El vede în universitate o instituţie de interes naţional, care dă studenţilor instrucţia teoretică şi aplicată necesară pentru practicarea unei profesiuni, formează caractere şi promovează originalitatea creatoare de „valori nouă spirituale“. Concret, universitatea trebuie să fie o pîrghie de ridicare a naţiunii de la nivelul culturii „naţional-etnografice“ la cultura „internaţional-civilizatoare“, deci de aliniere a noastră la „naţiunile luminate ale Apusului“. Modelul propus este minuţios, cu o structură pe verticală (nivelul colegiilor şi nivelul facultăţilor), pe orizontală (ce fel de colegii, ce fel de facultăţi), cu regulamente care precizează toate amănuntele, de la biblioteci la ora de culcare şi deşteptare deopotrivă a profesorilor şi studenţilor. Pârvan a gîndit universitatea romantic, cu profesorii şi studenţii ei ca interni şi devotaţi, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, unei singure cauze: cultura, spiritualitatea, spiritualizarea şi „purificarea“ naţiei prin cunoaştere; (poate din acest motiv a conceput forme de învăţămînt separate pentru băieţi şi fete, iar în momentul cînd un student s-ar căsători cu o studentă, ei urmează să fie „externaţi“ din visata cetate a învăţământului universitar). În fapt, modelul propus de el e atît de înalt, amănunţit şi imperativ, încît devine o utopie similară celor canonice: atîta doar că în locul unei utopii social-politice, savantul propune una a culturii şi ştiinţei, practicată de universitari la nivel sublim; căci universitarii înşişi sînt pentru el un fel de ordin călugăresc laic, devotat unei singure cauze, spiritualitatea împlinită prin cunoaştere. Mai mult, el concepe universitatea drept centru al forţelor spirituale, faţă de care instituţiile culturale şi de învăţămînt din provincie se subordonează, construind în felul acesta, pe teritoriul dintre „Carpaţi şi Tisa“, o vastă reţea culturală, o atotcuprinzătoare cetate a cunoaşterii. Chiar dacă nu luăm în seamă costurile unei asemenea construcţii, caracterul utopic al proiectului lui Pârvan este evident. Nu e mai puţin adevărat că în el se află idei care, aduse la nivel omenesc, au rodit cu adevărat în Universitatea din Cluj.
*
„Cel care a avut merite mai mari“ în organizarea noii instituţii a fost Onisifor Ghibu. La 1 aprilie 1919, el a înaintat către Iuliu Maniu un „memoriu“ despre modalitatea de înfiinţare a instituţiei. Prin resortul Instrucţiunii Publice, la 9 mai 1919, Consiliul Dirigent a cerut profesorilor de la Universitatea „Ferenc József“ existentă să depună jurămîntul de fidelitate faţă de statul român, obligatoriu pentru orice funcţionar public, ca o condiţie pentru continuarea activităţii; în urma refuzului întregului corp profesoral, în 12 mai 1919 Universitatea a fost preluată de o delegaţie românească condusă de Onisifor Ghibu şi formată din 15 personalităţi intelectuale. La Universitatea din Strasbourg, vechii profesori au fost expulzaţi în Germania; la Universitatea din Bratislava, rectorul vechii universităţi a fost arestat iar corpul profesoral rămas în Cehoslovacia a fost pus sub pază. La Cluj, profesorilor li s-a cerut să rămînă la posturi şi să ducă la bun sfîrşit semestrul şi examenele, pentru ca studenţii să nu piardă anul. E semnificativ în acest sens şi aspectul juridic: deşi preluată la 12 mai, în mod oficial universitatea a devenit românească abia după încheierea, în septembrie, a anului universitar 1918-1919; prin decretul lege nr. 4090, apărut în Monitorul Oficial nr. 126 din 12 septembrie 1919, universitatea din Cluj este declarată românească cu începere de la 1 octombrie 1919.
În legătură cu momentul preluării, textele memorialistice şi ale lui Ghibu, care a condus operaţiunea, şi ale lui Puşcariu, care nu a fost de faţă, sînt foarte discrete. Memoriile unuia dintre membrii delegaţiei româneşti de 15 persoane, doctorul Constantin Stanca, ne dau cîteva detalii privitoare mai ales la preluarea Facultăţii de Medicină şi-a clinicilor acesteia (Medicina era atunci una dintre cele 4 facultăţi ale Universităţii „Ferenc József“, splendid înzestrată cu clinicile universitare, acestea existente şi funcţionale şi azi). În Facultatea de Medicină se aflau 4 medici români, cu rang de preparatori sau asistenţi: Dr. Iuliu Haţieganu, preparator (în mai 1919 se afla la Bucureşti); dr. Coriolan Tătaru, asistent; dr. Alexandru Nemeş şi dr. Constantin Stanca (un unchi al lui Radu Stanca) amîndoi preparatori. În 12 mai 1919, cei trei medici şi universitari prezenţi în Cluj au fost convocaţi la prefectul român de Cluj, recent numit, avocatul Pomţiu, doctor în drept. La prefectură, Onisifor Ghibu le-a prezentat actele prin care erau numiţi să preia Facultatea de Medicină pentru statul român. Cei trei medici au ales ca şef al delegaţiei lor pe cel mai vîrstnic dintre ei, pe dr. Coriolan Tătaru, şi au plecat spre Clinici împreună cu un sublocotenent şi 4 soldaţi care „aveau rolul de a reprezenta forţa publică“. În faţa fiecărei instituţii universitare a fost pusă pază armată, pentru a legitima persoanele care intrau şi ieşeau. Doctorul C. Stanca spune, fără detalii, că, pentru a se asigura continuitatea îngrijirii pacienţilor internaţi, „Personalul medical existent, compus în mare majoritate din unguri, a fost mobilizat pe loc şi obligat să servească clinicile ca şi mai înainte“, sub rezerva că abaterile şi sabotajul erau considerate delict „în sensul legilor militare în vigoare“.
Constantin Stanca
Momentul a fost dramatic, în primul rînd pentru profesorii maghiari la care s-au dus pe rînd, cerîndu-le să depună jurămîntul de fidelitate faţă de statul român. A fost dificil şi pentru cei trei tineri medici („clipe grele pentru noi“, notează memorialistul), deoarece profesorii şefi de clinică la care s-au dus erau de fapt foştii lor profesori, de la care învăţaseră atîta meserie cîtă ştiau. Doctorul Constantin Stanca arată, foarte precis, dilema morală în care se afla, căci prins între datoria faţă de „Ţară şi Neam“ (cu literă mare), şi datoria de „recunoştinţă“ faţă de foştii dascăli „de la care am primit învăţătura pentru viitorul nostru de medici“.
Delegaţia celor trei a intrat întîi de toate la profesorul de la Clinica Medicală, care i-a primit în halat, a dat mîna cu ei, i-a poftit să şadă. Dr. Tătaru, ca „preşedinte“ al delegaţiei româneşti,
„îi citeşte ordinul Consiliului Dirigent, pe care-l traduce şi-l explică în limba maghiară şi care cerea ca profesorul să depună jurămîntul pe Coroana României./ Grav şi serios, dar suficient de politicos, profesorul a răspuns că neavînd delegare de la guvernul din Budapesta, nu poate să depună jurămîntul pe Coroana României. Nu părăseşte catedra, decît dacă i se aplică forţa publică./ Preşedintele cheamă pe unul din soldaţii din grupul care ne-a însoţit; acesta îl atinge pe umăr şi profesorul se dezbracă de halat, îşi îmbracă pardesiul şi, înainte de a pleca, cere ca să i se dea voie să vină zilnic în clinică, avînd lucrări clinice şi de laborator şi pe care ar dori să le termine./ I se dă voie. Apoi pleacă, după ce a semnat procesul verbal de predare a Clinicii, care a fost apoi încredinţat subsemnatului…“.
Delegaţia s-a dus apoi la Clinica Chirurgicală, unde era şef un medic de origine sîrbă, care avusese prevederea să adune întregul personal al spitalului la el; la cererea delegaţiei de a depune jurămîntul, medicul „a răspuns mai mult dojenindu-ne că am putut primi o astfel de misiune condamnabilă din toate punctele de vedere“.
La Clinica Oftalmologică, unde profesor era un medic foarte apreciat, faţă de care tînărul preparator dr. Stanca avea o datorie de recunoştinţă personală şi, la fel, doctorul Nemeş îi era dator pentru că-i operase foarte de curînd şi cu succes tatăl de cataractă, situaţia a fost deosebit de stînjenitoare pentru cei trei tineri medici. Medicul a ascultat în picioare lectura actului emis de Consiliul Dirigent privitor la jurămînt, a replicat că el nu recunoaşte autoritatea acestuia, că nu depune jurămînt şi „că nu va părăsi Clinica decît la aplicarea forţei./ Soldatul intră cu arma, îl atinge pe umăr şi profesorul îşi dă jos halatul şi se îmbracă de plecare. Dă ordin însă să intre întreg personalul medical şi le ţine un discurs patriotic, mulţumindu-le de colaborare şi de fidelitatea dovedită, legîndu-le de suflet ca să păstreze vie amintirea lui şi îndeosebi că au avut o patrie nobilă, frumoasă şi puternică şi să ştie că «Ungaria nu a fost, ci va fi»“.
Lucrurile s-au defăşurat „simplu şi repede“ la Dermatologie, la Anatomia patologică, la Medicina legală, Fiziologie, Farmacologie, Igiena publică. Cu precizarea că la Anatomie patologică delegaţia a avut de întîlnit un profesor vîrstnic şi foarte respectat, cu renume de savant, singur: doctorul Davida. Pentru că acesta avea obiceiul să nu stea de vorbă decît cu persoanele aşezate, delegaţia s-a aşezat, apoi a fost citită, în picioare, cererea Consiliului Dirigent, la care profesorul a răspuns că nu depune jurămîntul, deoarece „nu am dezlegare din jurămîntul vechi“. S-a declarat bucuros că îşi vede foştii studenţi şi i-a rugat să păstreze ceea ce el adunase ca material didactic pentru respectiva catedră. La fel, a declarat că ştie că istoria şi-a schimbat cursul. La plecarea lui, tînărul doctor Stanca a vrut să îi ţină pardesiul, dar a fost îndepărtat cu cuvintele „Una ca asta, nu! Vă rog să mă lăsaţi să-l îmbrac singur, căci nu voiesc ca nimic din lumea cea nouă să mă atingă; doresc să plec de aci cu umbra lumii vechi în care am trăit şi pe care voiesc să o duc cu mine“.
Nimeni nu a depus jurămîntul faţă de statul român. În fiecare clinică, comisia de preluare a universităţii a organizat cîte un grup format din 4 persoane – studenţi din anii mari! Românii din Transilvania nu aveau alt personal competent – care să facă inventarul bunurilor. Inventarierea a durat 6 luni, pînă la 15 octombrie. În acelaşi timp, s-a introdus o administraţie românească. Iar clinicile au funcţionat şi după plecarea medicilor maghiari, prin înlocuirea lor imediată cu tineri medici români.
Procedura din 12 mai 1919 de la Medicină – intrarea delegaţiei româneşti, solicitarea jurămîntului faţă de statul român prin citirea actului emis de Consiliul Dirigent, refuzul profesorilor şi adaosul, în multe cazuri, că nu vor părăsi postul „decît dacă i se aplică forţa publică“, apoi chemarea soldatului şi atingerea umărului profesorului – a fost, cel mai probabil, folosită şi la celelalte facultăţi. Inclusiv în cazul rectorului. Atingerea pe umăr a celor demişi – textele, discrete, nu spun explicit, dar mă lasă să presupun că e vorba de o atingere cu arma, nu cu mîna – avea sensul invers al ceremoniei (medievale) de învestire a unui cavaler; adică, sensul dezînvestirii, al demiterii. Comentînd „Mémoire sur la Transylvanie“ prezentat de delegaţia maghiară la Conferinţa de Pace de la Paris, Puşcariu consideră neîntemeiată plîngerea cum că ar fi fost o preluare brutală: „De fapt, brutalităţile comise de români s-au redus la atingerea simbolică pe umăr a fostului rector de înlocuitorul român“, spune el. Simbolul presupune înlocuirea a ceva cu altceva: în cazul de faţă, simbolica atingere înlocuia şi totodată semnifica „forţa publică“. Sau pur şi simplu cum înregistrează dicţionarul „Robert“, a atinge umerii cuiva e semn că l-ai învins.
Da. Întîmplările istorice, chiar vechi de 100 de ani, pot să doară, să tulbure, şi acum. Astăzi.
*
În 15 mai 1919, la propunerea lui Onisifor Ghibu, Consiliul Dirigent l-a numit în mod oficial pe Sextil Puşcariu „comisar general“ cu „putere aproape nelimitată“ în „chestia Universităţii“. Profesor la Cernăuţi, fost decan, potenţial rector al Universităţii din Cernăuţi, membru al Academiei Române, lingvist cu reputaţie europeană, Sextil Puşcariu era pe punctul de a deveni ministru al Bucovinei în guvernul central al României. După cum spune el însuşi, era „singurul român profesor universitar din Monarhia austro-ungară“. A acceptat delicata sarcină de-a organiza universitatea şi din entuziasm, şi fiindcă spera că va construi în capitala Transilvaniei – cum a şi reuşit de altfel – visatul de el Muzeu al Limbii Române. În primăvara tîrzie şi vara anului 1919, el a fost de mai multe ori la Cluj, inclusiv la deschiderea cursurilor româneşti de vară, ocupîndu-se pas cu pas de problema universităţii.
Chiar dacă nu coincid ci mai degrabă se concurează, mărturiile principalilor autori ai creării universităţii, Ghibu şi Puşcariu, converg în afirmaţia că cea mai importantă problemă a fost alegerea corpului profesoral al noii universităţi. Nu fără dificultăţi (căci ba guvernul României, prin C. Angelescu, ministrul învăţămîntului, ba membri din Consiliul Dirigent, ba personalităţi accentuate precum Iorga încercau fiecare să controleze lucrurile), s-a format o comisie din 12 personalităţi universitare de la universităţile din Bucureşti şi Iaşi, plus 8 personalităţi din Transilvania. Înfiinţată la 1 iulie 1919, „Comisiunea universitară“ nu avea atribuţii în privinţa structurii universităţii, recomandărilor venite de la şeful resortului Instrucţiune, V. Branisce, precizau că „Organizarea actuală a Universităţii din Cluj se menţine, în afară de cîteva inovaţiuni condiţionate de caracterul românesc ce i se va da“; la fel, Consiliul Dirigent şi resortul său de Instrucţiune au precizat că vor fi înfiinţate posturi de profesori titulari, agregaţi, stagiari şi docenţi. Comisia urma să facă strict propuneri de profesori şi catedre pentru cele patru facultăţi ale universităţii: Litere şi Filosofie; Ştiinţe; Medicină; Drept; iar Consiliul Dirigent urma să facă „numirile şi să înfiinţeze catedrele nouă“.
Nivelul de aspiraţie pentru viitoarea instituţie a fost fixat din start foarte sus, după standarde ştiinţifice universale; în viziunea întemeietorilor, Universitatea trebuia să fie un „locaş de ştiinţă adevărată“, „cea mai înaltă instituţie culturală“, care „să dea un exemplu celorlalte instituţiuni“. Grija obsesivă a întemeietorilor a fost să evite numirile prin influenţă politică. Din start, ardelenii au fost cotaţi ca insuficient instruiţi pentru a putea accede în nobila instituţie, iar diagnosticul lui Puşcariu – ardelean, dar şcolit la Leipzig, Paris, Viena, doctor în filosofie la Leipzig, docent la Viena… – este pe cît de sever, pe atîta de întristător pentru retardarea, din motive istorice, a culturii şi învăţămîntului românesc din Transilvania. Iată ce notează el despre nivelul intelectualilor ardeleni:
„N-ar fi nimic mai greşit decît a urma pe cei ce cred că catedrele din Cluj pot servi ca un fel de recompensă naţională pentru bărbaţii merituoşi din Ardeal, care însă n-au pregătirea necesară pentru un profesor universitar. Aceasta ar însemna să degradăm Universitatea, în cazul cel mai bun, la rangul unui liceu superior, care ar face cea mai rea impresie în lumea ştiinţifică […]./ E de la sine înţeles că dacă între ardeleni se vor afla bărbaţi pregătiţi, pe aceştia îi vom recomanda în primul rînd pentru Universitatea Ardealului […]./Ne dăm însă seama că, socotind chiar şi pe ardelenii trecuţi în Vechiul Regat, numărul celor ce pot fi recomandaţi e foarte limitat“; „numărul celor ce, cu toate piedicile şi greutăţile ce le întîmpinau, izbutiseră să lucreze pe ogorul ştiinţei era neînsemnat“; „Dar eu cunosc la Bucureşti mai mulţi oameni cu adevărat culţi, şi în acelaşi timp discreţi, decît are Ardealul întreg“.
Prin urmare, Comisiunea Universitară a lucrat în condiţii complicate şi datorită aşteptărilor opiniei publice din Transilvania, unde mulţi intelectuali erau încredinţaţi că li se cuvine o recompensă universitară pentru activitatea lor politică sau numai pentru meritul de-a fi citit multe cărţi. E simptomatică păţania lui Puşcariu, la care s-a prezentat un solicitant, un preot; iar acesta, deschizînd rînd pe rînd volumele groase – scrise de alţii – i-a arătat lui Puşcariu „multele sublinieri cu creionul pe care le făcuse. Mi-am dat seama că în orăşelul în care trăia, el trecea drept un mare savant, fiindcă citise multe cărţi groase“.
Vasile Pârvan
Comisiunea s-a întrunit de două ori, prima dată la Bucureşti – unde „Iorga a făcut dificultăţi“, iar Pârvan a fost mereu de mare ajutor – apoi, în august, pentru două săptămîni, la Cluj. La prima întîlnire, petrecută cîndva în iulie 1919, comisarul general a prezentat condiţiile de legalitate ale Comisiei şi împrejurările „excepţionale“ în care aceasta lucrează, sub presiunea timpului, în aşa fel încît scopul – deschiderea în toamnă a cursurilor – să fie atins la timp; la fel, Puşcariu a insistat pe criteriile de selecţie – valoarea academică – pentru noile cadre didactice, în aşa fel încît să anuleze orice protecţie „politicianistă“. Spre mulţumirea comisarului general, întîlnirea a doua, de la Cluj, a fost eficientă, comisia examinînd cele „cîteva sute de cereri“ existente. Criteriile organizatorilor – să numească personalităţi de mare valoare, pe baza lucrărilor lor publicate şi evitînd numirile politice – au funcţionat mai ales pentru facultăţile de Litere şi Filosofie, Ştiinţe, Medicină; selecţia a fost atît de strînsă, încît un candidat de talia lui E. Lovinescu a fost respins. La Drept însă, din lipsă cvasigenerală de jurişti cu lucrări publicate, Comisia şi-a declinat competenţa şi a lăsat Consiliul Dirigent să îşi asume singur recomandarea şi numirea cadrelor didactice. Pentru unele catedre, profesori de la Bucureşti şi Iaşi au făgăduit să vină să suplinească pînă cînd se vor forma specialişti, dar numai Vasile Pârvan s-a ţinut de cuvînt şi-a stat la Cluj vreme de un semestru întreg, ţinînd cîte 11 ore pe săptămînă. Pentru alte catedre, au fost aduşi profesori din străinătate – cazul minunat fiind Emil Racoviţă (invitat anume pentru a contrabalansa marele prestigiu internaţional pe care îl avea profesorul biolog Apáthy István), care s-a mutat de la Paris la Cluj, unde a fost înfiinţat pentru el, ca noutate pe plan mondial, Institutul de Speologie; la fel, cazul Victor Babeş. O problemă serioasă pentru început a fost acoperirea învăţămîntului filologic în limba maghiară, prevăzut cu două catedre, pentru care nu s-a prezentat niciun candidat; la iniţiativa lui Puşcariu, Universitatea s-a adresat în scris Academiei de la Budapesta pentru recomandări, dar cum nu a primit răspuns, a fost angajat pînă la urmă un profesor de liceu cu lucrări de istorie literară, Kristóf György, iar în loc de două catedre, a fost înfiinţată una singură.
Comisia a stabilit 20 catedre pentru Facultatea de Medicină, 29 pentru Litere şi Filosofie, 18 pentru Ştiinţe, 20 pentru Drept, deci în total 87 catedre, iar apoi Consiliul Dirigent a făcut numirile pentru 33 profesori ordinari (titulari), 26 de agregaţi, 2 conferenţiari, 3 lectori şi un docent; conform dării de seamă a rectoratului, alte angajări făcute pe parcurs au făcut ca la sfîrşitul primului an universitar personalul total al universităţii să fie de „61 profesori şi agregaţi, 3 agregaţi stagiari, 5 conferenţiari, 4 lectori“.
Comisarul general şi autorităţile locale au avut şi alte probleme de rezolvat, cum ar fi locuinţele pentru profesori, organizarea deschiderii universităţii, căminele pentru studenţi, înzestrarea bibliotecii cu carte românească etc. În octombrie, studenţii au început să vină la universitate. La 30 octombrie 1919, Sextil Puşcariu, devenit primul rector al Universităţii, îşi încetează mandatul de comisar general; Comisiunea universitară la rîndul ei este desfiinţată, ca urmare a intrării în funcţiune a Senatului noii universităţi. Iar la 3 noiembrie 1919, într-o duminică, universitatea îşi deschide porţile cu lecţia lui Vasile Pârvan, „Datoria vieţii noastre“, rămasă de referinţă în memoria universităţii clujene.
„Datoria vieţii noastre“ se află într-o legătură directă cu memoriul public din martie al savantului, „Universitatea naţională a Daciei superioare“. E un text grav, animat de un suflu romantic sau „postromantic“, dar cu abia cîteva accente utopice. Foarte critic cu realitatea românească, politicianistă şi aservită cîştigului, Pârvan cere universităţii să devină un mijloc de „purificare“ şi însănătoşire socială. „Purificarea“ are şi un al doilea sens după acela moral: după opinia marelui savant, condiţiile istorice în care a trăit poporul român, ca supus, au creat pe sufletul naţional românesc o „carapace“ de apărare, pe care universitatea e menită s-o elimine prin educaţie, pentru a se ajunge la sufletul creator al naţiei. „Confraternitatea spirituală“ a universităţii clujene are ca scop „spiritualizarea vieţei marelui organism social-politic, şi cultural creator, care e naţiunea“. Prin cultivare, ea trebuie să selecteze „sufletele superioare“, apte de cultură, creaţie, spirit critic. Nu este vorba despre o cultură precum aceea românească existentă, însă aflată în „stadiul vegetativ-etnografic“, ci despre un alt stadiu, „cel cultural-creator, general-uman, universal-valabil“. Universalitatea este ceea ce îl interesează pe Pârvan, iar în vederea atingerii ei propune selecţia sufletelor apte de ştiinţă, „gînd“, „idee“, cultură. După părerea lui, între cele două stadii nu există legătură, „De la etnografic la cultural nici nu e punte de trecere“. Numai şcoala înaltă, care evită uniformizarea, şi numai sufletele apte de cultură pot avea acces la stadiul „cultural“, atins de naţiunile occidentale. Universitatea deci ar trebui să purifice sufletele, să le elibereze din „carapacea“ primitivă de apărare, să le instruiască (în timp, în două-trei generaţii), şi, recuperînd „ideea-mamă a culturii româneşti“, adică „ideea romană“ (să observăm că Pârvan intuieşte ceva asemănător cu arhetipurile jungiene…), să genereze „continua noastră umanizare întru sublimul uman“, creînd „suprema splendoare a culturei creatoare româneşti“.
În stilul său dramatic, Pârvan aduce aminte ascultătorilor săi că nu numai inşii sînt muritori, ci şi popoarele şi naţiunile, iar ceasul morţii nu este de nimeni cunoscut dinainte. Prin creaţie, plenară la nivel universal, popoarele pot avea însă o formă de nemurire spirituală. La sfîrşitul lungii şi sinuoasei sale lecţii, vorbitorul formulează concluzia sa urgentă: pentru ca românii să-şi asigure nemurirea spirituală, universitatea are datoria urgentă să formeze sufletul poporului român în aşa fel încît el, poporul, să creeze cultură la nivel înalt-universal:
„Din iubirea pentru ideea-forţă, din avîntul către idealul vieţii biruitoare a morţii, se va naşte singura formă, singura existenţă concretă a supremei noastre culturi, care în trecerea mileniilor de viaţă umană să dea nemurirea vieţii spirituale, etern-valabile, a faptei geniului naţiunii noastre. Şi cum nimeni nu ştie ziua şi ceasul cînd chiar popoarelor le e dat să se săvîrşească în viaţa trupului, e grabă mare ca sufletul naţiunei mele să înflorească deplin, înainte ca destinul să unească din nou trupul ei cu natura-mamă din care cu milenii înainte s-a trezit la viaţă“.
*
Sextil Puşcariu
Aşa cum am spus mai sus, primul rector al Universităţii din Cluj a fost Sextil Puşcariu. La sfîrşitul mandatului său – de un an, conform regulamentului de atunci – el a subliniat succesul instituţiei la construirea căreia îşi pusese din plin umărul. Universitatea a avut în primul semestru 1871 studenţi, în al doilea, 2152. Ei erau români, evrei, germani şi maghiari, proveneau din toate provinciile româneşti, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Vechiul Regat, Bucovina, Basarabia, Dobrogea; de dinafara graniţelor, existau studenţi, nu foarte mulţi, din Ungaria, Galiţia, Macedonia, Rusia, Franţa, Cehoslovacia, Jugoslavia, Ucraina, Austria.
O problemă aparte a fost prezenţa la cursuri, de care rectorul s-a declarat, în public, nemulţumit. Astfel, în darea de seamă ca rector la încheierea mandatului, elogiind activitatea de profesor a lui Pârvan, a remarcat, diplomat dar suficient de clar, că studenţii „n-au înţeles să profite în număr destul de mare de nişte cursuri pe care arareori le poţi auzi chiar la Universităţile mari din Apus“. Iar în notele lui private a notat, în 8 decembrie 1919, pornind, ce semnificativ, tot de la cursurile autorului Geticii, următoarele:
„cursurile ce le face – 11 ore pe săptămînă – sînt atît de luminoase şi întreţesute totdeauna cu atîtea observaţii originale, încît e o fericire pentru elevii lui de a-l asculta. Atît, că elevii aceştia sînt puţini şi inculţi. Materialul studenţilor ardeleni este cît se poate de rău pregătit şi, ceea ce e mai trist, aproape refractar pentru studii mai temeinice. Tradiţia […] de a nu audia cursuri şi de a-şi pierde ziua prin cafenele se împărechează cu o indolenţă faţă de tot ce nu este absolut necesar pentru examen şi carieră./ Va trebui să muncim din greu pînă vom educa tineretul acesta […]. Vor trebui mai ales liceele noastre, prin profesorii din Vechiul Regat, să deştepte în tinerime dorul de învăţătură şi cultură“.
În mai 1919, Sextil Puşcariu fusese trimis de Valeriu Branisce, şeful resortului Instrucţiune din Consiliul Dirigent, într-o vizită fulger de o zi, în Universitate; după ce a trecut rapid prin „toate institutele şi clinicele, Universitatea şi Biblioteca“, nota, entuziasmat: „Toate sînt admirabile, nouă de nouţe, dotate cu ce e mai modern. Vom fi una din cele mai splendide Universităţi, cu mult superioară Bucureştiului“. Dar, în al doilea semestru al anului universitar 1919-1920, în universitatea abia inaugurată au început să curgă cererile de dotări: atît de multe, încît Onisifor Ghibu, care mai era încă în Consiliul Dirigent, şi rectorul Sextil Puşcariu au organizat centralizarea solicitărilor pe întreaga insituţie. Peste ani Ghibu îşi amintea:
„Puşcariu mi-a înaintat […] un raport destul de amănunţit, prin care în concluzie se propuneau investiţii care se urcau la vreo 47 sau 48 milioane lei. Leul avea pe vremea aceea încă o putere de cumpărare mare, faţă de valoarea lui din anii care au urmat. Suma cerută reprezenta mult. Ne-am cam speriat de ea. Căci noi ardelenii eram cu toţii oameni săraci“.
Au cerut totuşi Consiliului Dirigent banii, iar Branisce – ce vremuri revoluţionare! – a rotunjit în sus la 50 de milioane lei.
Cam tot atunci, Puşcariu – din proprie iniţiativă – a cerut autorităţilor locale un teren la marginea oraşului, unde să facă un campus universitar, o „Cetate universitară“, pentru care arhitectul Cezar Popovici a conceput planurile. Dar nimic n-a mai putut fi pus în aplicare, nici investiţia masivă de 50 milioane lei, nici campusul, deoarece la 4 aprilie 1920 Consiliul Dirigent a fost dizolvat; pe spaţiul primit, a fost făcut apoi de către medicul Iuliu Haţieganu, în vremea rectoratului său, parcul sportiv, numit pînă nu de mult Parcul Babeş, acum Parcul Sportiv Iuliu Haţieganu. În raportul lui de rector, Puşcariu menţionează că ministrul P.P. Negulescu a aprobat totuşi o primă tranşă de bani din visatele 50 de milioane (în însemnările particulare, din iunie 1920, notează altceva, greutatea de a-l convinge pe P.P. Negulescu, atunci ministrul Instrucţiunii în guvernul de la Bucureşti, că ar mai trebui să le dea ardelenilor bani). Oricum, în raportul său ca rector (nedatat, dar cel mai probabil ţinut în toamna anului 1920, cînd îi expira mandatul), Puşcariu mai spune că pentru investiţii necesare universităţii, „am alcătuit un plan pe zece ani“.
Tot în timpul rectorului Sextil Puşcariu, profesorii au început să ţină conferinţe în oraşele din Transilvania; în felul acesta, opera de „luminare“ de tip luminist era dusă în afara universităţii, pînă în cele mai modeste orăşele ardeleneşti; această acţiune a dus ceva mai tîrziu, în 1924, la înfiinţarea unei instituţii a universităţii clujene, „Extensiunea universitară“, organizată de sociologul Virgil Bărbat.
Întemeierile instituţional-culturale din 1919-1920 – Universitatea, Teatrul, Muzeul Limbii Române, Opera, Tipografia Ardealul şi altele – au fost multe şi mari. Unul dintre bărbaţii de stat pe care i-a avut România în secolul al xix-lea, şi anume Titu Maiorescu, observase, într-o formulare cu caracter de imperativ categoric, datoria de ştiinţă şi moralitate publică pe care o au clasele culte din România:
„nouă nu ne rămîne pentru existenţa noastră naţională altă alternativă decît de a cere de la clasele noastre culte atîta conştiinţă cîtă trebuie să o aibă şi atîta ştiinţă cîtă o pot avea.
Aula Magna a Universităţii clujene.
Personalităţile istorice care au făcut universitatea clujeană au avut şi o foarte înaltă ştiinţă de carte, şi o înaltă conştiinţă a datoriei lor publice de-a acţiona în interes general – iar nu în cel personal, cum se întîmplă adesea azi. Dacă citim memoriile celor care au acţionat pentru a înfiinţa şi, mai ales, pentru a ţine în viaţă noile instituţii ale Transilvaniei – în România e mai uşor să înfiinţezi o instituţie decît s-o ţii pe urmă în viaţă – dacă citim, de pildă, paginile în care Puşcariu notează cum cerşeşte în stînga şi dreapta după banii trebuincioşi editării revistei „Dacoromania“ a Muzeului Limbii Române, ne dăm seama că ei au avut idealuri, pentru care s-au pus în mişcare spre a şi le împlini.
(Notele au fost scoase pentru a economisi spaţiul.)