NICOLETA CLIVEŢ: DESPRE CELE VĂZUTE ŞI NEVĂZUTE

Cu aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată (Polirom, 2019), Dan Coman a ajuns la al patrulea roman (după Irezistibil – 2010, Parohia – 2012 şi Căsnicie – 2015), egalând doar la număr volumele de poezie, încă nu şi la calitate. Deşi prolifică şi cu certe evoluţii, proza autorului ghingăi se defineşte, în primul rând, prin constanţa cu care tânjeşte după poezie, prin efortul de a o încorpora, de a o capta în sintaxa epică, devenită tot mai spasmatică, tot mai poematică şi mai tentată să gliseze spre vizionar. Amestecul narativ astfel format este destul de instabil şi de greu sustenabil pe suprafeţe mari, după cum o şi dovedeşte prima parte a volumului recent apărut; aici, o geografie neguroasă (un sat de munte amintind de cel din Parohia) şi o umanitate tenebroasă (a „mexicanilor“ cvasi-tribali, gândind magic şi acţionând primitiv, acoperiţi de umbră şi, deci, deplin inconştienţi) sunt explorate poematic într-un regim expresionist al scriiturii. Deşi de dimensiuni reduse, această primă parte reprezintă nucleul dur al romanului, dublat, la capitolul reuşite, de o stăpânire excelentă a alternanţei naraţiunii între persoana a treia şi persoana întâi (cedând, pe neaşteptate şi fragmentar, vocea personajelor). Ultima parte, însă, e precipitată, improvizată şi amprentată de graba găsirii unei ieşiri.

„Întotdeauna mintea a fost mai puternică decât inima. Lucrurile astea nu se schimbă niciodată“ – din acest incipit, din opoziţiile minte/inimă, întotdeauna/niciodată se hrăneşte epicul, respectiv dintr-un sistem de dihotomii niţel cam rigid, care de la un punct încolo generează situaţii previzibile, personaje încremenite în esenţa lor imuabilă şi conflicte extreme, cu o prea mare încărcătură detonantă (sau, pur şi simplu, stridente). Aşa se face că există două serii clar delimitate de personaje (unele vin din umbră, altele din lumină), două geografii (satul primitiv de dincoace de râu şi „casa părăsită“ a spiritului, de dincolo de râu) şi un singur moment de fericită întâlnire şi armonizare a lor.

Verginia (Gorţoaia), femeia cu aer de şaman, incredibil de înaltă şi de tăcută, care „lucrând cu metode numai de ea ştiute, reuşea să repare oasele, să le pună la loc“, este un agent al umbrei (nu lucra niciodată la lumina zilei), dar o umbră care îi reîntregeşte fizic pe solicitanţi. Fiica îi moşteneşte harul, fiind însă cu totul adâncită în tenebre; ea nu numai că nu lucrează la lumina zilei, dar nici nu suportă lumina, e malefică („ieşind rar din propria-i minte“), cu un comportament mecanic şi sălbăticit, cu acces intermitent la coerenţa verbală (în schimb, vorbeşte în limbi!) şi la realitatea celorlalţi. Pata roşie de pe frunte e o aluzie la semnul lui Cain, de ale cărui metehne nu e străină. Atunci când nu vindecă, se află în primul rând la spectacolul nenorocirilor, având şi faimă de piază rea. Într-o apăsată opoziţie cu telurica vindecătoare se află Văduva; dacă prima e elementară, a doua este elementală: trăieşte „în lumină“, mănâncă pământ, cunoaşte focul purei senzualităţi şi toate acestea sunt, de fapt, plăceri ale minţii. Cu o structură interioară „întemeiată pe dăruire totală, absolută“, Văduva are un destin accidentat, cu prăbuşiri şi renaşteri succesive; bună cunoscătoare a raportului inimă-minte, dar şi mai bună experimentatoare a lui, tânăra studentă la Litere îl întâlneşte la o lansare de carte pe Profesor (un poet remarcabil care sfârşeşte prozator) şi viaţa i se schimbă radical: îl urmează în satul de munte, unde este purtată de maestru spre cele mai înalte culmi ale erosului şi ale literaturii, spre „bucuria strălucitoare a minţii“. Doar că bucuria se stinge odată cu moartea facilitatorului şi durerea ca „un steag negru“ îi ia locul.

Dacă apariţiile feminine sunt într-adevăr puternice şi-şi fac faţă una alteia cu brio, nu acelaşi lucru se poate spune despre cele masculine, unde figura Profesorului dezechilibrează păgubos balanţa: charismatic, atrăgător fizic, de o inteligenţă sclipitoare şi doldora de talent, acesta trece drept un adevărat Zeus, privind de sus spre „mexicanii“ din sat. Egocentric, cu ceva deficit afectiv, narcisist şi histrionic, marele poet are prea multe certitudini şi prea puţine îndoieli. Totul e cosa mentale pentru el şi pornind de la această premisă îşi joacă destinul literaturizând erosul şi erotizând literatura. Îi place să creadă că mintea poate controla totul, dar sfârşeşte „în întuneric şi frig“, cu Văduva alături ca victimă colaterală. El este cel care împarte net lumea între dincoace (în sat) şi dincolo de râu, unde se află „casa părăsită“ sau Casa Ursului; este ca şi cum un altfel de Styx ar despărţi lumea de aici, a „mexicanilor“ umbroşi, de lumea de dincolo, a spiritului (un câine psihopomp bântuie şi el mereu prin peisaj). „Casa părăsită“ este locul unde fiinţa şi existenţa îşi pierd asperităţile, se reordonează, se armonizează, şi asta încă din copilăria Profesorului: „toate lucrurile care mă leagă de satul acesta, satul în sine contează cel mai puţin. Pentru mine, lumea începe abia dincolo de pod şi nu se mai termină decât în pământ. Iar la mijloc e raiul: Casa Ursului“. In momentele de agonie, însă, chiar şi această „casă“ (a totalităţii jungiene) se năruie pentru Profesorul-poet: „nimic nu rezistă“, „nici măcar Casa Ursului“.

Retrasă finalmente în casa de dincolo de sat, Văduva reuşeşte să exercite o atracţie magnetică (fatală) asupra sătenilor. În personajul Ţiganului (cel mai complex şi mai izbutit al romanului), cele două universuri cunosc un moment de fulgurantă armonizare. Apărut în sat de nicăieri, fără acte care să-i dovedească existenţa, soţul fiicei Gorţoaiei este o fiinţă spectrală, sufocată de la început de atmosfera rurală, căutând să-şi folosească resursele de contemplativitate evadând în grădină, privind luna, cerul, păsările. Sfârşeşte îndrăgostit de Văduvă, ceea ce îi va fi fatal, dar nu înainte de a ajunge protagonistul celei mai subtile scene a romanului – Văduva şi Ţiganul, pe lacul îngheţat, trăiesc o experienţă epifanică: „Când au ajuns în mijlocul lacului, ea i-a făcut semn să tacă şi să rămână nemişcat. S-a aşezat în genunchi şi a început să frece cu mâinile gheaţa. Apoi l-a chemat cu un gest scurt: s-a întins acolo, pe burtă, cu ea. La început n-a văzut decât gheaţa strălucind, cercul acela întunecat pe care Văduva îl ştersese impecabil. A făcut exact ce a făcut ea: şi-a lipit fruntea de gheaţă, şi-a dus mâinile căuş la ochi. A stat o vreme nemişcat, fără să vadă nimic. (…) Apoi a văzut luna: cobora tot mai mult în apa albă a lacului, o minge împinsă în adânc de o forţă nevăzută, înţepenind brusc între doi bolovani. Lumina venea acum de pe fundul apei, făcându-le feţele să strălucească. Apoi au început să apară primele păsări: turcoaz, galbene, roşii, verzi, albastre, portocalii. (…) Nu-şi amintea cât au stat acolo. Nu ştia când s-a ridicat şi cum a ajuns acasă. Liniştea din adâncuri urcase pe nevăzute la suprafaţă şi îi intrase adânc în oase. Era pentru prima dată când îşi simţea, total şi fără echivoc, inima, lipsa de greutatea a lumii“. Este o experienţă întregitoare, prin care „distanţa dintre lucrurile văzute şi cele nevăzute“ se scurtcircuitează, scoţând la lumină aurul din umbră. Şi e un aur cu mai multe carate decât cel al „bucuriei strălucitoare a minţii“. Fragmentul citat încheie prima partea romanului şi nimic din ceea ce urmează nu va mai atinge aceeaşi intensitate şi profunzime. Graţie priceperii iniţiatoare a Văduvei (care moşeşte o reîntregire în spirit, la fel cum Gorţoaia şi fiica ei reîntregesc fizic), mintosul Profesor este eclipsat de inimosul Ţigan. Câteodată, lucrurile se mai şi schimbă, iar inima copleşeşte cu folos mintea…