IULIAN BOLDEA: TRECERI, DEPĂRTĂRI, TĂCERI

Într-un articol de acum câţiva ani, Ion Pop sublinia trăsăturile ce individualizează poezia Ioanei Ieronim: spectacolul universului prozaic, priza la real, dar şi „capacitatea de a  înscrie în text, cu o specială putere de surprindere a concretelor semnificative pentru o ambianţă de viaţă imediată, de date ale cotidianului în a căror aglomerare aparent amorfă se putea ghici mereu câte o licărire semnificativă de lumină transfiguratoare, ce le depăşea condiţia strict materială“. De la Vara timpurie (1979), Proiecte de mitologie (1981), Cortina (1983), Eglogă (1984), Poeme (1986), Luni dimineaţa (1987), la Triumful paparudei (1992), Când strugurii se prefac în vin (2013), În sunet de joagăr (2016), sau Cifre în delir. În Casa Poporului (2016) se remarcă în poezia Ioanei Ieronim o pendulare între percepţia cotidianului şi racordarea viziunii la o zare metafizică, la exigenţele unui orizont arhetipal, cum remarca Ion Pop: „Chiar atunci când vecinătăţile obiectuale degradate şi impure, marcate de invazia artificialului şi a reziduurilor epocii noastre industriale, germenele vital autentic străbătea prin staturile opace, câte un fantasmatic zeu apărea să privească lumea prin bobul de rouă, rămânea câte o «clapă» de apăsat care să schimbe perspectiva,  ca o rezervă de puritate, în ambianţa cenuşie, maculată“. De altfel, într-un interviu, Ioana Ieronim mărturisea: „Esenţial pentru mine rămâne scrisul în limba română. Noua mea carte, Trecere petrecere, venind mai ales din durerea unor pierderi, n-ar fi putut fi altfel decât românească. Alte limbi pe care le-am mai învăţat mi-au adâncit, mai degrabă, acest sentiment de apartenenţă. Experienţa extensivă de traducător m-a făcut şi ea să descopăr/redescopăr calităţile limbii noastre, deschiderea, plasticitatea, armonicele conţinute. De altfel, consider că însuşi scrisul ca autor reprezintă o formă de traducere: a sinelui, a materiei vizate“.

Un poem intitulat Vorbeam aceeaşi limbă sugerează limpede chiar acest ataşament pentru limba română, nostalgia faţă de cuvintele ei suple, expresive, întemeietoare: „Vorbeam cândva aceeaşi limbă/ încăpeam în respiraţia unui cuvânt// luna plină de seminţe ne hrănea/ cum a hrănit in illo tempore/ limba primului poet// Apoi a fost foametea/ luna şi-a arătat cealaltă faţă// am supravieţuit din laptele lunii/ îndoit cu otravă// Vorbeam odată aceeaşi limbă/ o vorbim şi acum// ea nu ne mai recunoaşte încearcă/ să ne arunce din cuib“. Nevoia de echilibru ontic, de stabilitate, într-o lume fluctuantă, supusă efemerităţii şi fragilităţii transpare din câteva fragmente confesive, cu rezonanţe meditative şi nostalgice: „În momente de instabilitate, constelaţiile fixe, imaginate, imaginare, sunt necesare şi ar trebui să fie mereu la îndemână. Moştenirea noastră în sens mitologic/cultural dă coerenţă lumii căreia îi aparţinem, lumea vestică în termen larg. Din păcate familiaritatea cu această moştenire este mereu mai palidă, ceea ce sperăm să nu fie, până la urmă, spre pieirea noastră. Referinţele curente, care punctează harta mentală a unor generaţii întregi, trimit la naraţiuni de scurtă durată şi tot mai scurtă, în caruselul modelor. Constelaţiile noastre fixe devin instabile. Suntem în trecere cu ele cu tot“.

Cartea Trecere petrecere (Bucureşti: Tracus Arte, 2019) este, scrie Monica Pillat, „o culme“ a liricii poetei, „atât ca profunzime, cât şi ca performanţă artistică“, pentru că aici autoarea reuşeşte „să îşi făurească o mitologie proprie, fondată pe o abisală experienţă a vieţii şi a morţii“, într-un volum ce ne oferă „o suită de meditaţii asupra trecerii în nevăzut atât a unor fiinţe iubite precum mama, bunica, tatăl, cât şi a lumii satului de altădată“. Frumuseţea poemelor rezultă din forţa Ioanei Ieronim „de a-şi sublima suferinţa pierderilor într-o luminoasă recuperare a celor dispărute“. Andrei Codrescu remarcă, la rândul lui, liniştea interioară, reculegerea luminoasă, subliniind dominantele blagianismului poetei: „În Ioana Ieronim, Lucian Blaga are o soră în magia tăcerii, zăpezii şi trecerii“.

Carte a metamorfozelor fiinţei, Trecere petrecere conţine poeme care au „un ton vechi şi blând, învăluitor-tânguitor pentru cei trecuţi dincolo“ (Doina Ioanid), într-un discurs liric cu irizaţii melancolice, în care instanţa tutelară este memoria, vegheată de undele unei reverii nostalgice. Blagianismul unor poeme decurge din turnura melancolică a trăirilor, din ecourile tăcerii adăpostite în tiparul cuvintelor, din predilecţia pentru un acvatic ce stă sub semnul iluziei, dar şi din revelarea unor elemente simbolice reprezentate cu acurateţe (lacul, valul, faţa apei, leagănul stelei, iluzia nemişcării): „Lacul – iluzia liniştii/ valuri în migrare// pâlcuri de peşti coboară la păscut/ un peşte cu zâmbetul larg/ soarbe mulţimea peştişorilor// faţa apei tresare. Linişte de vară târzie/ lacul un clopot întors un munte răsturnat/ leagănul stelei îngropate.// Dansatorul s-a oprit/ în rugăciune arc nemişcat/ de la pământ la cer// – nemişcarea iluzie.// Sub faţa ca oglinda a lacului/ peştii coboară la păscut// sub pajiştea lor/ steaua îngropată“.

Universul reprezentat de Ioana Ieronim este unul cu resurse şi rosturi arhetipale, e un univers al originilor, în care se insinuează ecouri metafizice abia simţite, un fior al unei lumi esenţiale, întrezărite vag, ce se oglindeşte palid în frânturile de concret ale realului. Notaţiile lucrurilor se resorb, aici, în reverie contemplativă, iar detaliile cotidianului fragmentar conţin răsfrângeri de simbol ce imprimă peisajului un sens atemporal. O amprentă mitologică au chiar acele poeme în care este surprins oraşul tentacular, metropola cu mulţimea de zgârie-nori, cu oameni grăbiţi, neatenţi la propriul adânc sufletesc, poeta refăcând o conexiune între prezent şi trecut, între modernitate şi tradiţie, între concret şi mit. În mod cu totul paradoxal, lumea metropolei readuce în adâncurile memoriei afective spaţiul mitic al satului: „Luna trece peste vârfuri/ de zgârie-nori, o vezi?/ sparge ici-colo pântecul întunecat/ al mumei cereşti, cu ugerul ei plin de gheaţă// Legaţi, fiecare, de smartphone, trecătorii/ ca seminţele în păstaie, înfăşaţi în haine de puf/ în şaluri de lână din Anzi şi Nepal,/ ocolesc sacii de gunoi ai zilei – grămezile/ cât statul de om// fum se înalţă din zgârie-nori, steaguri pe cerul/ de cenuşă/ la fel ca în satele scunde de demult/ departe“. Există, desigur, aici o antinomie limpede între „sacii de gunoi ai zilei“ şi „satele scunde de demult/ departe“, într-un ansamblu poetic simbolic şi alegoric, în care trecătorii sunt indiferenţi la miracolul trecerii lor prin lume, la orizontul luminos al trăirii plenare.

Poemele Ioanei Ieronim ne oferă spectacolul unei glisări din spaţiul cotidian în cel al cosmosului, versurile având aspectul unor palimpseste ale memoriei, în care adastă fragmente de timp, de trăire şi de iluzie. Evocarea se întâlneşte, în aceste versuri, cu reflexivitatea, cu interogaţia acută asupra lumii şi a rosturilor fiinţei umane. Înfiorările religioase, accentele sacrului transpar în poemul Nou-născut, în care miracolul venirii pe lume a unui copil e transcris în grila unui tablou mitologic şi simbolic: „Ochii deschişi hipnotic încearcă să cuprindă/ Totul./ Amintiri din neam în neam transpar/ în gesturile celui acum sosit,/ aşa cum peştii apar fantomatic,/ împung faţa apei şi se fac nevăzuţi.“ În poemele Ioanei Ieronim din acest volum, reflexele referenţialităţii par atenuate, lucrurile au relief diafan, trama e subţiată cu totul, textul poetic fiind iluminat de striaţiile sale simbolice, de ritualul rememorării sau de inervaţiile mitice ale unor întâlniri, întâmplări, portrete cu aspect paradigmatic şi cu revelaţii ale arhaicului, precum în poemul Moment citadin: „Dorm pe saltea din lână de la oile noastre/ care-au fost mereu mai puţine când eram copil/ până n-au mai fost deloc.// Mă aşez pe plocad, îmi nălucesc spinările oilor/ cum suie clinul muntelui la păscut.// Oraşul e înzăpezit, plugurile colindă/ arterele principale./ Ninge. Mi-e cald şi mi-e bine/ între lucrurile care s-au mai păstrat// îmi fac planuri ce mostre să pun deoparte,/ ce să fotografiez/ cum să fac legende la toate astea/ pe înţeles, în cloud, pentru copiii copiilor/ pentru copii“.

Ioana Ieronim reuşeşte, în acest volum, să rescrie peisajul contemporan în peniţă metafizică, într-o scriitură ambivalentă, ce reţine din lucruri esenţa lor simbolică, dar şi revelaţia întâlnirii admirabile dintre trecut şi prezent.