Premiat, în 2018, de Academia Română pentru volumul de proză scurtă Salutări lui Troţki, Dumitru Crudu nu doar că nu s-a culcat pe lauri, ci chiar a prins curaj pentru a-şi (re)încerca puterile epice, de această dată cu un roman – Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici (Humanitas, 2019). Povestea sumbră a neamului Lebădă-Ciuntu, întinsă pe patru generaţii de basarabeni, este spusă odată cu cea a Moldovei lovite de „urgia roşie“, ambele poveşti fiind deopotrivă de conectate la disperare şi neputinţă. O saga familială şi o frescă istorică, ridicate pe o structură fragmentată şi fragmentară (semn că genul scurt este, pentru autor, o tentaţie încă nedepăşită) şi susţinute de o scriitură albă, tranzitivă – aşa s-ar putea descrie formula epică pentru care Dumitru Crudu a optat. Romanul începe cu sfârşitul (înmormântarea lui Mihai Mihailovici, pe 28 iunie 2018) şi sfârşeşte cu începutul, respectiv cu naşterea lui Mihai Mihailovici, pe 28 iunie 1940, zi în care sovieticii preiau cu brutalitate ceea ce le fusese cu uşurinţă cedat prin pactul Ribbentrop-Molotov. Este ziua folosită apoi ca reper/pretext pentru a urmări, de-a lungul a aproximativ optzeci de ani, un dublu parcurs – al unei provincii mutilate de Istoria care, la rândul său, distorsionează istoria ceva mai măruntă a unei familii de basarabeni din satul Flutura. Invazia sovietică loveşte năprasnic şi, deşi la început pare doar un moment de halucinaţie a Istoriei, nu e; îi vor urma evenimente cel puţin la fel de cumplite: anii războiului, începutul sovietizării, foametea, deportările, pactizările ticăloşite cu regimul pentru a scăpa, o vreme, de grija zilei de mâine, conflictul trans-nistrean şi eterna bântuire a spectrului rusesc, criza economică şi actuala afundare în dezbateri politicianiste sterile. Odată pus în mişcare de un eveniment-prim, dezastrul îşi urmează cursul după un algoritm propriu, aparent imposibil de decuplat, într-o dinamică proprie, ce nu ţine cont de oamenii deveniţi simple marionete. Relevant în acest sens este fragmentul în care o ploaie diluviană ameninţă, fix pe 28 iunie 1974, sărăcăciosul apartament al lui Mihai Mihailovici; cu masa pusă, în aşteptarea musafirilor, acesta aleargă năuc de colo-colo, plasând lighene şi găleţi, pentru a salva de la dezastru evenimentul festiv. Toată gesticulaţia lui dezarticulată, excelent gradată, frizează absurdul şi este emblematică pentru o lume ce nu cunoaşte răgazul ori tihna, o lume căreia nu i se îngăduie nici măcar bucuria unei aniversări: „Dintr-odată, de parcă s-ar fi înţeles între ele, zeci de picături burduhănoase s-au dezlipit din tavan şi s-au prăbuşit pe masa cu bucate, cu repeziciune şi violenţă, una după alta – plici, plici – au căzut în farfuriile cu răcituri, sau în alea cu salate, sau în bolurile cu pârjoale şi Mihai alergă spre masă şi înşfăcă farfuriile cu mâncare în care căzuseră stropi de ploaie şi le duse la frigider. Stropii cădeau şi în celelalte farfurii şi el debarasă toată masa. (…) Se umezise şi tavanul din vestibul şi el nu mai avea nici un vas liber în casă. Trebuia însă să facă ceva, să acţioneze rapid, şi singura soluţie pe care a găsit-o a fost să pună ceainicul sub picăturile alea de apă care cădeau din tavan, după care a zbughit-o în dormitor, unde a descoperit că erau pline toate lighenele, încă un pic şi apa s-ar fi revărsat pe masă sau pe podea, şi a alergat să le deşerte la budă, şi în timpul ăsta s-a umplut şi căldarea din hol, a golit-o şi pe ea, dar în răstimpul ăsta şi ceainicul începu să dea peste margini, şi a alergat şi cu ceainicul ăla în mână la veceu…“ Aşa cum Mihai Mihailovici nu reuşeşte să facă faţă ploii ameninţătoare nici cu preţul sacrificiului de sine („pentru a le salva canapeaua, Mihai s-a întins pe ea, aşa îmbrăcat şi încălţat cum era, culcându-se chiar sub locul acela din tavan de unde picăturile alea de apă se dezlipeau din tencuială şi se aruncau furioase în jos, căzând pe patul copiilor lor“), la fel nu reuşesc patru generaţii de basarabeni să se sustragă efectelor anihilante ale „urgiei roşii“, aşa încât ziua de 28 iunie 1940 ajunge să se întindă, gogolian, ca o pată neagră, peste tot veacul…
E drept, însă, că la tăvălugul Istoriei se adaugă, destructurant, nimicnicia şi ticăloşia unora, servilismul şi abrutizarea altora. Potenţialul autodistructiv este şi el imens, la fel şi pornirile violente, ceea ce face ca sistemul să-şi poată racola cu uşurinţă complicii şi catalizatorii, în timp ce eliminarea sau îmblânzirea opozanţilor este doar o chestiune de timp şi de metodă. Cert este că toţi cei intraţi în acest malaxor sunt, nediscriminatoriu, anihilaţi, fie că e vorba de opozanţi sau de colaboratori. În neamul Lebădă-Ciuntu se regăsesc ambele tabere: pe de o parte, linia opozanţilor este reprezentată de Mihail Feodorovici (deportat în Siberia, ca urmare a unui proces înscenat de Radu Gavrilovici, vecinul care pusese ochii pe soţia sa, Liza, pe care i-o va şi lua), de Mihai Mihailovici (cel născut pe 28 iunie 1940, cel care mai întâi refuză să vadă în Radu Gavrilovici un tată, apoi refuză să se înscrie în partid, preferând să lucreze ca hamal, cel care luptă la Tighina şi-şi pierde ambele picioare, sfârşind mut, într-un scaun cu rotile) şi de fiul său, Răzvan – un alter ego al prozatorului, îndeletnicindu-se şi el cu literatura şi sperând chiar să schimbe lumea astfel; ceea ce nu-l scuteşte să fie concediat de la Radio Europa Liberă pentru „partizanat cultural românesc“, văzându-se nevoit să părăsească Moldova, fără a fi şi ultimul care o face, căci la fel va proceda şi Loreta, nepoata sa. De cealaltă parte, cea a complicilor sistemului, Radu Gavrilovici (preşedintele sovietului sătesc) ajunge şi el la închisoare pentru delapidare, pensia aducându-l la limita sărăciei, obligat să-şi vândă, la propriu, pantalonii de pe el. Vladilen (fiul lui Radu Gavrilovici şi al Lizei), al cărui straniu nume este o abreviere de la Vladimir Ilici Lenin, este brutal îndepărtat de la conducerea unei tipografii, acuzat fiind de naţionalism şi de nepotism. Există şi figuri feminine ce completează cu succes galeria masculină: Liza – care, năucită de loviturile sorţii, pare anesteziată atunci când, într-o scenă sfâşietoare, îşi alungă soţul întors din Siberia pentru a putea primi în continuare vizitele nocturne ale lui Radu Gavrilovici, de care depindea pentru a-şi putea hrăni copiii; Barno – soţia uzbecă a lui Mihai Mihailovici, care nu întâmplător vine din altă lume, căci este o apariţie solară, empatică, aptă de sacrificiu şi de înţelepciune.
Fragmentele ce alcătuiesc puzzle-ul istorico-existenţial nu au întotdeauna aceeaşi vibraţie, nici personajele nu au, toate, aceeaşi adâncime; perioada ocupaţiei sovietice şi, apoi, cea a sovietizării se bucură de o scriitură mai pregnantă, mai receptivă la fragilitatea oamenilor şi la nuanţele sufleteşti, mai empatică cu încercările lor de a face faţă demn fanteziilor destinului. Lumea rurală este captată în naraţiuni mai dense, într-un epic mai închegat şi mai consistent decât cel al lumii citadine, surprinsă mai schematic, mai dramatizat. Tulburătoarea scenă a întoarcerii lui Mihail Feodorovici din Siberia cu greu îşi poate afla un corespondent pe măsură în perioada actuală; poate fragmentul din 28 iunie 2008 să se apropie de aceleaşi standarde, fragment în care Răzvan (nepotul lui Mihail Feodorovici) declară un război pe cât de grotesc, pe atât de disperat viermilor din peştele pe care îl comandă într-un restaurant din Chişinău, viermi extrem de ameninţători pentru Tania, iubita lui, rămasă accidental fără ochelari şi, deci, fără posibilitatea de a se apăra. Un aer de farsă harmsiană impregnează întregul episod: „O pupă îndelung şi el, asta fiind singura soluţie pe care o găsi pe moment ca ea să nu mănânce din peştele ăla, nu găsi alta, doar asta, şi apelă la această soluţie din milă faţă de ea, şi gândul că ar fi putut mânca un peşte cu viermi îl umplea de groază, nu i-ar fi dorit asta nici celui mai înverşunat duşman al lui, darămite Taniei, pe care, chiar dacă era gata s-o părăsească dacă ea va merge la televiziunea comuniştilor, oricum nu voia s-o lase să mănânce peşte cu viermi, nu şi-ar fi iertat asta niciodată.“ Dar nu este singura situaţie în care Răzvan joacă rolul de salvator; lui îi revine, de fapt, cea mai importantă misiune: aceea de a scrie „un roman despre familia mea“, exorcizând astfel atrocităţile, aproape distopice, produse timp de optzeci de ani. Ceea ce Răzvan doar se pregăteşte să facă este dus la bun sfârşit de Dumitru Crudu – Ziua de naştere a lui Mihai Mihailovici vede, în text, lumina tiparului chiar în 2018, şi „se bucură“ de atenţia lui Valeriu Borisovici (tipograful ajuns profesor universitar graţie generozităţii vremurilor), care îi scrie o cronică devastatoare în revista Moldova suverană. Altfel spus, romanul îşi anticipează, fără iluzii, critica, una pe măsura lumii demente care l-a produs…