ŞTEFAN BOLEA: VOINŢA DE MOARTE

Philipp Mainländer (1841-1876) construieşte în Filosofia mântuirii (1876) un sistem de metafizică pesimist, transformând conceptul schopenhauerian de voinţă de viaţă în propriul concept de voinţă de moarte. Voinţa de moarte anticipează cercetările freudiene privind instinctul morţii din Dincolo de principiul plăcerii (1920). Dacă, din perspectivă nietzscheană, tanatofilia lui Mainländer e un simptom al nihilismului pasiv, dintr-o perspectivă extrem-contemporană, pesimismul lui pare să rezoneze cu mentalitatea noastră crepusculară, cu apatia noastră anxioasă de spectatori ai unei apocalipse în desfăşurare.

După filosoful german, voinţa de viaţă schopenhaueriană este doar o deghizare a voinţei de moarte: „murim fără încetare, viaţa noastră e o luptă lentă cu moartea, în fiecare zi ne învinge moartea, îl violentează pe fiecare om în parte, până când, în cele din urmă îi stinge lumina vieţii“ (Philosophie der Erlösung (pe), ed. Ulrich Horstmann, 140). De fapt, voinţa foloseşte viaţa ca o momeală, ca un mijloc care conduce la moarte (pe 59). Voinţa de moarte nu apare doar la nivel individual, este o formă de expresie a divinităţii şi a forţelor cosmice care „conspiră“ în favoarea triumfului nefiinţei (id.). De asemenea, filosofii „imanenţi“ descoperă în cosmos doar „dorul profund către distrugerea absolută“ şi, dacă sunt atenţi, pot auzi o chemare care impregnează sferele divine: Erlösung! Erlösung! Tod unserem Leben! [„Mântuire! Mântuire! Moartea vieţii noastre!“] şi un răspuns consolator: Ihr werdet alle die Vernichtung finden und erlöst werden [„Veţi găsi distrugerea şi veţi fi mântuiţi“] (PE 68). Pentru Mainländer, nu numai noi, în calitate de existenţi umani, aspirăm spre moarte, ci şi plantele, şi animale: întregul cosmos doreşte să se autoanihileze. Dumnezeu, de asemenea, s-a sinucis, dând viaţă lumii: a trecut din sfera suprafiinţei [Übersein] în cea a nefiinţei [Nichtsein]. După ce ambele paliere (cel transcendent şi cel imanent) se vor prăbuşi, vom privi „cu groază sau satisfacţie profundă, după firea fiecăruia, în nimicul absolut, în golul absolut, în nihil negativum“ (pe 94-5).

Acest pasaj al lui Mainländer aminteşte de ultimele pagini din Lumea ca voinţă şi reprezentare, unde Schopenhauer operează cu distincţia kantiană dintre nihil privativum (un concept de neant relativ, legat de un obiect pe care-l neagă: umbra ca absenţă a luminii, frigul ca absenţă a căldurii) şi nihil negativum (neantul absolut, „pur“, care împrumută neantului relativ ceva din grandoarea sa arhetipală). Suprimarea voinţei conduce la o neantizare, care o prefigurează pe cea a lui Mainländer: „Odată cu voinţa suprimăm întreaga ei manifestare şi, în final, chiar formele ei din univers, timpul şi spaţiul, precum şi ultima formă ei fundamentală, subiectul şi obiectul. Fără voinţă nu există reprezentare şi nici lume“ (Lumea ca voinţă şi reprezentare, (lvr), tr. Radu Gabriel Pârvu, i #71, p. 457). Mai mult, „ceea ce rămâne după completa suprimare a voinţei nu înseamnă nimic pentru toţi cei care suntem încă animaţi de voinţă. Dar şi invers, pentru cei a căror voinţă s-a reorientat şi s-a negat, această lume a noastră, atât de reală, împreună cu toţi sorii şi cu toate căile ei lactee, nu-înseamnă nimic“ (lvr i #71, p. 461) Privind pesimismul schopenhauerian prin lentila lui Mainländer, am putea susţine că voinţa autonegatoare conduce către nimicul absolut, către un nihil negativum, care nu mai vizează un obiect particular, ci suprafiinţa [Übersein] în ansamblul ei: voinţa de moarte se substituie cosmosului.

Mainländer adnotează ideea schopenhaueriană a infernului existenţial, considerând că das Leben die Hölle, und die süße stille Nicht des absoluten Todes die Vernichtung der Hölle ist [„viaţa este iadul şi că noaptea dulce a morţii absolute e anihilarea iadului“] (pe 104-5); mai mult, el anticipează antinatalismul contemporan, susţinând că renaşterea prin propriii copii este un gând înfiorător şi dezesperant (pe 109). Dacă Schopenhauer credea că am putea anihila voinţa de a fi prin castitate (lvr i #68, p. 428), Mainländer propune virginitatea pentru a susţine un proiect de distrugere cosmică. Discipolul schopenhauerian nu ia în calcul posibilitatea de a face sex fără să ne reproducem. Această idee naivă este ironizată de Nietzsche, care-l numeşte pe antecesorul său „apostolul siropos al virginităţii“ (Ştiinţa voioasă#357).

O idee al lui Mainländer, care prevesteşte epoca noastră, e conceperea morţii drept un hegemon. El arată că omul oscilează între credinţa în Dumnezeu („Suflarea divină [pare că ne poartă] ca aripa unui fluture de la o floare la alta. Aceasta e încrederea în bunătatea lui Dumnezeu“) şi frica de Dumnezeu („Suflarea divină … poate fi şi un vânt rece din Nord sau o furtună teribilă, care nimiceşte şi fluture, şi floare … Credinţa cedează locul fricii“ – pe 137). Mainländer continuă: „Are încredere acest om în Dumnezeu? El crede în frica sa: credinţa sa nu e nimic altceva decât frică de Dumnezeu. (id.) Dar într-un cosmos dominat de voinţa de moarte, Dumnezeu cedează poziţia de hegemon morţii (zeii mor, însă moartea e nemuritoare, contra John Donne). După Mainländer, „frica de Dumnezeu“ e, de fapt, „frica de moarte“ (PE 138). Această viziune a filosofului german prefigurează „portretizarea“ morţii din prima carte cioraniană: „A vedea cum se întinde moartea peste această lume, cum distruge un arbore şi cum se insinuează în vis, cum ofileşte o floare sau o civilizaţie, cum roade din individ şi din cultură, ca un suflu imanent şi distrugător, este a fi dincolo de posibilitatea lacrimilor şi a regretelor, dincolo de orice categorii sau forme“ (Pe culmile disperării, 36-7)

„Privirea în golul absolut“ îi trezeşte lui Mainländer un soi de extaz meontologic: „Ateismul … nu cunoaşte nicio lume înainte de aceasta şi nicio alta după ea … Înaintea lui se găseşte suprafiinţa transcendentă, iar după el, nihil negativum … Nimic nu va mai fi, nimic, nimic, nimic…“ (pe 151). Morbiditatea lui Mainländer ar putea fi explicată azi prin sindromul Stockholm: ne îndrăgostim de agresorul nostru (i. e. moartea) pentru a accepta mai uşor situaţia noastră submisivă de fiinţe întru moarte. Poate interveni o raţionalizare în care trebuie să doresc ceea ce, de altfel, este indezirabil (şi anume să mor). Ideea morţii cosmice şi cea a sinuciderii divinităţii (să ţinem cont că în ultima parte a vieţii, în care autorul a avut o cădere nervoasă, similară cu cea a lui Nietzsche sau a lui Eminescu, Mainländer considera că propria sa sinucidere ar avea valoarea simbolică a unui deicid) pot fi înţelese ca proiecţii ale mentalităţii sale particulare suicidare: pentru că el vrea să moară, tot universul trebuie să vrea să moară, la fel şi Dumnezeu. Discipolul schopenhauerian împrumută culoarea sinuciderii sale morţii universale. Într-adevăr, există oameni, care îşi caută moarea, care vor să moară. Oameni pentru care sinuciderea este şi o modalitate de depăşire a mediocrităţii existenţei, aşa cum o concepea Cioran. De asemenea, există mulţi alţii care n-au nevoie de acest ingredient, decât poate în doze infime, în Weltanschauung-ul lor.

Folosind o idee a lui Feuerbach, am putea spune că submisivitatea lui Mainländer în faţa hegemoniei morţii şi acceptarea extremă a nefiinţei absolute împrumută servitorului ceva din autoritatea stăpânului: e ca şi cum condamnatul s-ar îmbrăca în veşmintele călăului. Problema e în altă parte: e de discutat dacă problemele ecologiei contemporane (suprapopularea, încălzirea globală, distrugerea stratului de ozon prin emisiile de carbon) nu îi dau dreptate lui Mainländer: nu căutăm, de fapt, autodistrugerea? N-ar fi voinţa  de moarte o explicaţie pentru consumismul planetar, pentru epuizarea resurselor şi pentru goana după profit? Nu cumva ne dorim cu toţii die stille Nacht des Todes, [„noaptea molcomă a morţii“] (pe 143), din dezgust, viciu ori ca un leac la o maladie exasperantă? Dintr-o dată, argumentaţia oarecum maniacală a autorului german pare să găsească un pandant în mentalitatea noastră crepusculară: agonia noastră e atât de accelerată încât citim semnalmentele cadavrelor care vom fi.