MARTA PETREU: LA MOARTEA LUI DOTI

Există oameni care pierd tot şi rămîn totuşi în picioare, nu pentru că ar fi nepăsători, ci pentru că îi ţine-n viaţă datoria. Aşa a fost, dintre cei pe care îi cunosc, Doti.

Numele ei a fost, la naştere, Dorina, Dorina Ghibu. I s-a spus Doti, şi Doti o să rămînă, pentru că soţul ei, Radu Stanca, şi-a numit integrala poemelor cu numele ei: „Doti“.

S-a născut în 26 noiembrie 1927, la Tîrgu Mureş, şi a murit la Cluj, în noaptea de 19 spre 20 august a.c.. Făcea parte dintr-o familie importantă de burghezie intelectuală din Transilvania, era nepoata lui Onisifor Ghibu, unul dintre bărbaţii care au făcut Unirea din 1918 şi apoi unul dintre constructorii Universităţii româneşti din Cluj. A terminat Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj (1948) şi a debutat strălucit ca actriţă la Teatrul clujean. În 1948, la începutul verii, l-a cunoscut şi instantaneu fermecat pe Radu Stanca (n. 1920), pe-atunci regizor la Teatrul din Sibiu şi cunoscut deja ca scriitor.

Povestea amiciţiei şi iubirii lor a fost destinul lui Doti. S-au logodit sub un portic din centrul Clujului, în 13 mai 1951, data fiind semnificativă pentru Radu, ca şef al Cercului Literar, şi pentru toţi cerchiştii, căci la 13 mai 1943, E. Lovinescu învestise public gruparea tinerilor ardeleni drept a patra generaţie postmaioresciană şi continuatoarea ideologiei lui literare. Pentru Radu, iubirea faţă de Doti a fost revelatorul propriei lui identităţi:

„Am găsit în sfârşit făptura unică, incomparabilă, de atâta vreme căutată, care să reveleze sensul destinului meu; acea fiinţă minunată, din începuturi, a cărei prezenţă să mă umple de un alt eu, definitiv, adevărat, deplin – eul dorit, fremătător de viaţă, rod al miraculoasei prefaceri săvârşită de tine în mine. Ceea ce e mai adânc în mine, ceea ce e mai intim fiinţei mele a fost copleşit de hotărârea pe care am luat-o amândoi – şi dintr-odată acest adânc în care erai de mult sădită s-a revărsat asupra întregei mele conştiinţe. Acum nu mai e nimic în mine care să nu fii tu – nu mai e niciun colţ în sufletul meu unde să nu locuieşti tu, şi când îţi rostesc numele, parcă mi l-aş rosti pe-al meu, când mă gândesc la tine, mă gândesc la mine, fiecare act al meu e o răsfrângere luminoasă a ta. Creşti din toate cuvintele mele, te înalţi din toate dorinţele mele – eşti în mine ca sâmburele minunat în pământul reavăn şi bun. Răscrucile mele s-au desfăcut toate şi acum un singur drum îmi stă înainte: drumul tău. Şi vreau să merg pe el, cu fruntea sus, până la capăt; până acolo unde sălăşluieşte Dumnezeu. Toate sbaterile mele, toate rătăcirile mele s-au potolit şi nu mai există pentru mine nici un alt înţeles de viaţă decât: viaţa ta. Pe care râvnesc din străfundul cel mai adânc să ţi-o fac minunată, aşa cum o meriţi“.

S-au căsătorit în 9 iunie 1951. S-au stabilit la Sibiu, unde Radu era regizor, cu planuri mari de fapte fericite de viaţă şi creaţie: „căsătoria noastră ne va face pe amândoi învingători – şi fericiţi“, îi făgăduia Radu într-o scrisoare. Le-au fost daţi aproape 11 ani împreună, perioadă în care Radu şi-a impus stilul său regizoral, de tip modern, nondeclamativ, cu un ritm alert; totodată, au fost ani în care, deşi nu a reuşit să străpungă cenzura ideologică a regimului socialist, Radu Stanca şi-a scris o mare parte din opera lui de poet, dramaturg şi eseist. Iar Doti, care în momentul căsătoriei era deja cunoscută nu numai ca o talentată, ci şi superbă actriţă, şi-a creat reputaţia de mare interpretă. A fost o actriţă „euphorionistă“, jucînd conform normelor estetice cerchiste gîndite de Radu Stanca, iar talentul ei excepţional i-a permis să joace cu egală strălucire în tragedii, drame şi comedii precum „Othello“, „Hangiţa“, „Maria Stuart“, „Suflete tari“, „O scrisoare pierdută“, „Casa inimilor sfărîmate“, „Omul cu mîrţoaga“, „Hora domniţelor“, „Ondine“, „Cei din urmă“, „Jocul dragostei şi-al întîmplării“ şi multe altele. A fost una dintre cele mai profesioniste şi frumoase actriţe din generaţia ei, fapt recunoscut cu adîncă recunoştinţă de G. Ciprian: „Păstrez încă viu, proaspăt şi turburător, parfumul feminităţii dumitale; dar te rog să crezi că în aceiaşi măsură – şi poate chiar mai mult – îţi preţuiesc şi savurez talentul. //Căci vampe sunt pe lume multe, chiar printre actriţe, dar puţine au focul sacru, darul de a cuceri şi trece rampa“, i-a scris el, după ce-a văzut-o în rolul Anei din Omul cu mîrţoaga.

În 24 septembrie 1954, s-a născut Barbu, copilul unic al familiei Stanca.

În 1961, Radu s-a mutat la Cluj, ca regizor al Teatrului Naţional de aici; iar cu o întîrziere chinuitoare pentru amîndoi, la interval de aproape o stagiune, în primăvara anului 1962, s-a transferat la Cluj şi Doti. Nu mai aveau prea mult timp de petrecut împreună. Radu, bolnav de tuberculoză încă din copilărie, a murit în noaptea de 25 spre 26 decembrie 1962. El şi-a pus soarta în mîinile lui Doti, pe care o avertizase mereu că, atunci cînd se va putea, cînd timpul istoric o va permite, va trebui să-i editeze cărţile: „Fii atentă, tu va trebui, cîndva, să le puni în ordine şi să le publici“. La fel, i-a cerut – e adevărat, atunci Barbu trăia – să nu se recăsătorească, să rămînă pentru totdeauna soţia lui:

„Eşti soţia mea… Soţie – adică îmbinarea tuturor substanţelor feminităţii, a feminităţii devenită ideal şi necesitate, scop şi existenţă, sens şi realitate. Soţie – concept cuprinzător, reunind în el viaţa şi moartea, mama şi amanta, pe fecioara sfîntă şi pe femeia pătimaşă, Maria din Nazaret şi Maria Magdalena – una singură, pentru mine tu, Dumnezeul şi Diavolul meu, liniştea şi neliniştea mea, ziua şi noaptea mea, lumina şi întunericul meu, viaţa şi moartea mea – mai ales moartea mea, moartea în tot ce are sublim ca împlinire a vieţii“,

îi scrisese el, imnic.

La nici şase luni de la moartea lui Radu, la trecerea dintre 13 şi 14 iunie 1963, pentru ca tragedia să fie deplină, a murit, în urma unei operaţii de apendicită, Barbu, unicul lor copil, în urma unei erori medicale.

Ea a rămas în picioare – din datorie. Nu s-a recăsătorit niciodată. A trăit 57 de ani după pierderea lui Radu şi a lui Barbu în interiorul unui calendar propriu: de ziua morţii soţului ei şi a copilului ei, veghea noaptea întreagă. În noaptea de 25 spre 26 decembrie, cînd comemora pierderea lui Radu, citea din nou şi din nou scrisorile lui. Şi-a transferat energia şi atenţia de la cariera ei de actriţă la opera lui Radu: aşa cum Penelopa şi-a ţesut pînza, Doti a pus în ordine, a dactilografiat şi a alcătuit, conform indicaţiilor lui, volumele lui Radu. De o modestie înnăscută, s-a menţinut în umbră şi n-a aşteptat nicio recunoaştere de pe urma muncii ei – nici măcar menţionarea ei ca alcătuitoare a volumelor; căci era interesată numai şi numai să pună opera şi numele lui Radu Stanca în circulaţie. Căci el murise fără să-şi fi văzut vreodată numele pe o carte.

Doti era aşa de frumoasă, încît în primele momente splendoarea apariţiei ei îi ascundea celelalte mari calităţi: talentul, inteligenţa promptă şi ascuţită, discreţia, căldura sufletească. Cînd am cunoscut-o eu, în a doua jumătate a anilor 1970, pe lîngă frumuseţe, trăsătura ei cea mai izbitoare era vulnerabilitatea.

Am avut onoarea s-o avem colaboratoare, atît la Editura Biblioteca Apostrof, unde am publicat volumul Radu Stanca, Aquarium, cît şi la revista , unde, sub îngrijirea lui Ion Vartic, a permis apariţia, în mai multe serii, a unei bune părţi din scrisorile pe care i le-a scris Radu: cele mai frumoase scrisori de dragoste din întreaga literatură română, imnuri ameţitoare în onoarea femeii iubite.

A fost înmormîntată la Cimitirul Central, alături de Radu şi Barbu, în 23 august a.c., la orele 11 dimineaţa, în ritual greco-catolic. Lîngă sicriul ei au stat, cu flori, o mînă de oameni, rude şi prieteni: nu mai mulţi de 20.

Dumnezeu să o odihnească, alături de Radu şi Barbu.

Marta Petreu

25 august 2019