DAN GULEA: SCURTĂ APLICAŢIE DESPRE VIAŢA CONCEPTELOR

Discuţiile despre schimbările de paradigmă în istoria şi critica noastră literară pot fi ilustrate prin două perspective, a lui Mircea Anghelescu, recentul autor al unei Istorii descriptive a literaturii române. Epoca premodernă (Bucureşti: Tracus Arte, 2019, 326 p.) şi Florin Balotescu, cartograf al Spaţiului poetic. Revoluţii, emergenţe, mutaţii. Un intext (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2018, 526 p.), fiecare dintre aceste volume propunând, în primul rând, noi abordări conceptuale în câmpul teoriei noastre literare.

Cunoscutul exeget al epocii noastre romantice şi preromantice, Mircea Anghelescu, este autorul mai multor volume care au provocat discuţii semnificative, pentru că oferă perspective netradiţionale asupra istoriei noastre literare; de la Mistificţiuni (2008), cartea despre falsuri în cultura noastră literară, la Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea (2013) sau Lâna de aur. Călători şi călătorii în literatura română (2015), Mircea Anghelescu a suscitat analize şi puncte de vedere care au ţinut cont de noile schimbări în istoria culturală, având întotdeauna un punct de pornire stabil – epoca noastră romantică şi cea preromantică, referinţe curente în bibliografia autorului. De altminteri, Mircea Anghelescu este şi creatorul unui concept în periodizarea noastră literară, expus în volumul Preromantismul românesc (1971), un concept la care actuala Istorie descriptivă mai degrabă renunţă – deşi volumul are unele trimiteri la cercetări de acum „peste patruzeci de ani“. De la preromantism, aşadar, se ajunge, din punct de vedere conceptual, la premodern şi premodernitate, focalizând, în fond, aceeaşi epocă – perioada 1770-1830. Beneficiile sunt enorme şi ele vin ca o acumulare treptată a conştiinţei teoretice; dacă romantismul poate fi considerat epuizat spre finele secolului xix, modernitatea şi modernismul îmbracă noi haine până spre sfârşitul secolului xx, astfel încât un concept precum cel de premodern poate avea o bătaie amplă.

Ambitusul teoretic înţelege, cu ajutorul unei bibliografii exacte, „la zi“, literatura ca fenomen social, iar exemplul lui Moretti şi al analizelor cantitative inspiră primul capitol al cărţii, dedicat traducerilor „ca foaie de temperatură“. Motivaţiile autorului sunt complexe, pentru că se porneşte de la constatarea din anii 1960 (formulată de Paul Cornea şi Al. Duţu), potrivit căreia nu se poate scrie o istorie unitară, din cauza unei duble scindări: între vechi şi modern, între cultural („grupuri de cărţi religioase, istorice, populare“) şi literar („creaţii ale unor scriitori“), ceea ce dă naştere unei istorii din care s-ar putea vedea doar „vârfurile“, de pildă cele valorice („admiţând că ele pot fi uşor desemnate ca atare“). Consecinţa logică: o istorie descriptivă, unde este semnificativ contextul de producere a literaturii („vor predomina când istoria politică sau cea socială, războinică, revoluţionară, brutală în substanţa sa, când acea culturală, mai articulată“), pentru că „eu nu fac decât să-i explic cititorului român despre ce vorbim“.

În centrul epocii din Istoria descriptivă: Budai-Deleanu şi lumea sa, Chezarie Râmniceanul, autor al unei schiţe de istorie a neamului, împărţite în mod filosofic, în patru mari epoci, alături de toţi ceilalţi autori care alcătuiesc fundalul şi pun umărul la fapta de cultură şi la „literatura sentimentului“, elemente importante de sincronizare cu lumea Europei.

Sintetizând o operă şi o viziune de o viaţă, Mircea Anghelescu aduce o nouă perspectivă asupra unei anumite perioade din istoria noastră literară, de sensibilitate sociologică, care încă îşi mai dispută locul cu clasica istorie a genului literar, astfel încât opera unui autor este analizată intermitent, conform unor mari capitole: poezia, parodia eposului eroic, teatrul – este cazul lui Budai-Deleanu.

O conştiinţă teoretică este şi Florin Balotescu, autor aflat la primul său volum de teorie literară, Spaţiul poetic bazându-se pe o teză de doctorat, apărută sub egida „Phantasma“ a Centrului de Cercetare a Imaginarului, condus de Corin Braga.

Cu un corpus de autori care fac „legătura dintre tradiţie şi fenomenul marginal“ – Bacovia, Mateiu Caragiale, Blecher, Radu Petrescu, Gellu Naum, Mircea Ivănescu, la care se adaugă unele contextualizări contemporane, ce vizează, de pildă, arta graffiti, teza lui Florin Balotescu are o pronunţată dimensiune teoretică, unde sunt inventariate concepte ale spaţialităţii de felul structurilor rizomatice, al heterotopiilor sau heterocroniilor, precum şi alte spaţii virtuale.

Spaţiul poetic se defineşte în strânsă legătură cu o literatură poetică, pentru care este interfaţa sau mediul, „emblema unui ansamblu pe care textul poetic îl suscită“, iar această literatură poetică este „cea care îşi conţine geneza, elementele vizibile“, „care ţin de corporalitatea textului (expresie, stil, spaţiu poetic generat)“.

Pentru a realiza o hartă a spaţiului poetic, ce urmăreşte „breşele“ dintre estetic şi nonestetic, Florin Balotescu utilizează o serie de concepte ce descriu tipurile de scriitor; identifică astfel modelul scriitorului ca arhitect, dar şi modelul arhetipal, care guvernează atât o literatură de tip arhitectural (Sadoveanu, Călinescu, Cărtărescu), cât şi pe cea denumită moebiusiană (Joyce, Camil Petrescu, Fowles, Gh. Crăciun): „literatura poetică sau literatura spaţiului poetic poate fi privită ca o categorie alternativă, o categorie satelit la oricare dintre grilele sau clasificările istoriilor literare“.

Cu o apetenţă deosebită pentru teoretizare, autorul îşi evaluează conceptele după ce a prezentat asemănări şi deosebiri cu termenii de heterotopie (Foucault), critificţiune (Federman), geopoetică, geocritică (Bertrand Westphal); astfel, o „tipologie minimală a scriitorului“ include: arhitectul, experimentatorul şi scriitorul spaţiului poetic, iar printre cele mai relevante trăsături ale spaţiului poetic sunt fragmentarismul şi absenţa categoriilor clasice de timp şi spaţiu.

Partea cea mai spectaculoasă este însă transfomarea conceptuală de-a lungul lucrării; spaţiul poetic devine, astfel, un „interspaţiu noopoetic“, fondat pe ideea de coexistenţă, unde literatura îşi înglobează propria teorie. Tipul acesta de concept mobil – parte a unui ansamblu – conduce către o suprarealitate a scrierii, o dimensiune subiectivă, exprimată cu ajutorul unor incursiuni în opera lui Gellu Naum („naumoebius“), văzută ca o treptată acumulare a unor procedee şi expresii ce se propagă, în ordine cronologică, începând cu Bacovia, cu Blecher şi Mateiu Caragiale, pentru a fi observate şi în proza postbelică, la Radu Petrescu şi Gheorghe Crăciun, dar şi în prezent, în literatura scrisă de Ruxandra Cesereanu şi Simona Popescu.

Ilustrând două tipuri de atitudine diferită, dar cu apetenţă pentru spaţiul conceptual, Istoria descriptivă a epocii literare premoderne de Mircea Anghelescu şi Spaţiul poetic de Florin Balotescu exemplifică două vârste de creaţie diferite, asemănătoare prin dinamismul interpretativ – în prima situaţie preromantismul suprapunându-se (şi deci devenind) premodernitate, iar în cea de-a doua spaţiul poetic, „un intext“, devenind „noopoetic“, de certă extracţie existenţialistă, pentru că „individul poate intra din nou în legătură cu substraturile existenţei sale“. Cele două vârste de creaţie diferite arată şi graniţa la care ne aflăm: un concept (preromantismul) poate rezista câteva zeci de ani, până să fie reformulat de autorul său (premodernitate), sub presiunea unor cunoscute discuţii teoretice, între care ar fi de amintit periodizarea literaturii din Recapitularea modernităţii de Ion Bogdan Lefer (2001) sau poate fi redefinit de-a lungul unui singur demers teoretic, aşa cum spaţiul poetic devine unul noopoetic.