ALICE VALERIA MICU: POEMELE LUI ZDRENGHEA

O litanie prelungă de poeme e rostită în Complicata mea viaţă în pântecul mamei, un volum de poezie apărut anul acesta la Editura Şcoala Ardeleană, cu care doctorul cardiolog Dumitru Zdrenghea îşi completează biografia literară.

Volumul e construit pe două versuri-pilon: „Copile, îmi spunea mama când încă nu mă născusem“ şi „Mamă, îi spuneam mamei când încă nu mă născusem“. Ele articulează un pseudo-dialog cu mama văzută ca esenţă a vieţii potenţiale. Poemele sunt o multiplă şi recurentă evaluare a relaţiei dintre mamă şi fiu, văzută din perspectiva raportării cuvântului la fiinţă. Autorul se îndreaptă spre lucrurile ce recompun universul material şi spiritual al celor doi, un principiu creator – mama, cu valenţe demiurgice şi unul analitic, în intenţia de a se înţelege pe sine însuşi, dar care nu se refugiază în tăcere, ci prin repetate încercări anamnetice conturează un topos unde raţiunea discursului a aproape anulată. Instrumentele de lucru sunt interogaţiile retorice, dialogul, referinţele filosofice şi biblice, imaginile recurente ce străbat corpul textelor precum o fac la propriu elementele ce le compun („sângele tău fierbinte să bată în inima mea“, „ să-mi rupi carnea fierbinte“ etc.). Naşterea este un eveniment a cărei matrice termică îl urmăreşte pe fiu, ea este văzută ca o eliberare „din cuşca atât de strâmtă a pântecului“, o ţâşnire în lumină şi spre moarte în acelaşi timp. Din înţelepciunea maternă se ivesc sfaturi de viaţă uneori banale, dar şi versuri de final pline de expresivitatea născută din simplitate: „Te voi ţine de mână în clipa morţii, să nu te doară“ (p. 21), „Nu pot să te nasc, dar pot muri cu tine“( p. 20), „Vreau apoi să mori şi tu, să te doară, să ştii ce înseamnă a iubi“ (p. 19). Mama e cea primordială aici, ea nu se desparte niciodată de fiul ei şi avansează ipoteza vieţii fără consecinţele dureroase pentru fiu, realizabilă prin sarcina eternă. „Copile, îmi spunea mama când încă nu mă născusem,/ Ce-ar fi să te ţin aici, în pântecul meu fierbinte, Să te feresc de lume, suferinţă şi moarte?/ Am putea privi împreună la televizor,/ Am putea citi atâtea cărţi şi am deveni amândoi înţelepţi./ Te-aş hrăni ca acum, prin sângele meu fierbinte,/ Şi tu ai putea face toată ziua tot ce pofteşti./ Eu aş aduce totul la tine, chiar şi visele,/ Ai putea vedea lumea prin ochii mei, /Ai putea simţi arşiţa verii prin pielea mea înfierbântată,/ Ai putea chiar cunoaşte iubirea, prin respiraţia mea gâfâită uneori./ Copile, îmi spunea mama când încă nu mă născusem,/ Ţi-aş putea aduce acolo totul prin mine, să fii fericit,/ Chiar şi iubita ar putea veni la tine prin sângele meu fierbinte,/ Şi copiii tăi şi ai copiilor voştri s-ar putea naşte acolo,/ Am putea deveni toţi o lume întreagă şi deplină/ Iar moartea n-ar ajunge niciodată la tine,/ Pentru că n-ai trăit niciodată.“

E o spirală a nemuririi aici, cu lumea care se naşte din ea însăşi şi moare în ea însăşi: „Când n-o să mai fiu, o să fiu tot cu tine,/ Carnea ta e carnea mea crescută în tine,/ Sufletul tău e sufletul meu rămas să se bucure, să sufere şi să plângă./ Copile, tu creşti în pântecul meu fierbinte, iar eu cresc odată cu tine în mine,/ Şi mă nasc odată cu tine, să trăiesc veşnicia…“ (p. 42). Toată cartea e o nesfârşită omilie în care se regăsesc idei, expresii specifice din înţelepciunea populară: „De ce vrei să mă naşti şi să mă dai morţii“ (p. 39), „Nu vezi că nu ne aşteaptă decât despărţirea,/ Că nu mai putem fi împreună decât prin moarte?“ (p. 52), „Să fim iar împreună, în pământul înţesat de viermi sătui“ (p. 35), „o picătură de timp nu înseamnă nimic pentru veşnicie“ (p. 33) , „m-ai chemat din nimic ca să merg iar în nimic“ (p. 48) etc. În spatele acestei cărţi axiomatice stă un autor ce trăieşte cu sensibilitate curgerea între viaţă şi moarte, într-un dialog elegiac cu mama – ancoră întru eternitate.