BOGDAN PETCU

Bogdan-Alexandru Petcu s-a născut în localitatea Albele, jud. Bacău pe 24. 11. 1995. A studiat Filosofie la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul ubb Cluj-Napoca, facultate pe care însă nu a terminat-o. În prezent, lucrează ca librar la Librarium Felicia, în Iaşi. A citit în cadrul Nopţii Albe a Poeziei (filit ediţia a vi-a), la Institutul Blecher ediţia 180 şi la „Nepotu’ lui Thoreau“ (noiembrie 2018). A câştigat câteva premii. Acum adună texte pentru un eventual şi îndepărtat debut.

Nu suntem încă oameni

„Când ajungem să ne mâncăm strămoşii,
ce ne mai rămâne?“ – Ana María Santi

Maşinile Ford au contat mai mult decât vieţile
bunicilor mei sau virginitatea verişoarelor mele.
În limba mea nu se plânge şi nici nu se scrie
literatură. Nu avem timp de luxuri. Noi încă vânăm.
Mâncăm manioc şi maimuţe păianjen.
Ne hrănim cu cei din care ne tragem. Nu ştiu
cum numiţi voi, europenii, chestia asta.

Pentru noi e supravieţuire.

O să vină o zi când maimuţele păianjen vor călători
prin oraşe. Să îşi ascută instinctele
împreună cu toate celelalte animale.
Chiar nu am habar ce va rămâne atunci
din inima voastră extrem de morală
cu cei care vă aparţin vouă.

Nu mă pricep la imaginaţie, dar cu certitudine
plasticul şi cimentul şi sticla nu au vitalitate.

Sunt unul din cei patru supravieţuitori sápara.
Când ne-aţi întâlnit prima dată,
probabil nu eram încă oameni.
Quechua e limba în care ne-am lăsat păcăliţi.
Azi însă văd că iarba reuşeşte să iasă
dintre dalele de beton.

Rămâne un singur lucru de spus:
supravieţuirea e singura monedă de schimb
în natură, iar voi nu prea ştiţi la ce se referă
lucrul ăsta. Oţelul şi cifrele vă ţin în viaţă.
Şi vă e de-ajuns.

Non-alpha

Un vot antiPSD ca manifestare sublimă a moralităţii,
ca sublimare etică a eului isterizat, plin de ură. Poate e greu să
înţeleg unele lucruri, dar văd cum micile întâmplări,
ţipetele la telefon de la 9 a.m. (24h din 48 aduc profit
celor care au capital), pumnii daţi în birou,
munca fără contract, detaliile
scapă toate din plasa pe care o arunc realităţii
ca să definesc corupţia şi tot ce nu e legal sau măcar etic.
Îmi dau seama că, probabil, e uşor să fiu o fiinţă morală dacă
sunt jucător, dacă pariez pe momentul, pe fenomenul
care mă spală pe mâini.

Probabil sunt manipulat de concepte (ca Obito care chiar o iubea
pe Rin). Ochii mei văd mult mai puţin decât ochii altora. Kakashi-senpai,
copy-ninja, un descender, un organ mort, un lup non-alpha
în pădurea norvegiană – ăsta sunt eu. Îmi modulez vocea
după nevoi. Într-un ochi am Sharingan –
îmi zice abi regele –, iar în altul lumină, îmi zic eu de sub penele
negre-cenuşii. Frumuseţea lumii nu ajunge la mine.
Se opreşte în blana pisicilor şi aş putea crede că sunt fericit.
Dar nu ştiu suficient despre mine, îmi place să vorbesc
despre alţii, să bârfesc. Şi îmi amintesc: atunci când vorbeam
destul în copilărie, mama venea cu o câţă în braţe.
Mama ştia puţină latină şi, în timp ce punea vreascuri pe foc,
îmi zicea să stau dracului într-un loc şi să închid gura.
Citeam dintr-un atlas mare, un cărţoi de vreo 6 kile,
despre Numida meleagris, pasărea turbulentă şi gâlcevitoare.

„E’ombra… ombra
E’ un battito di ciglia ancora.“

Ca un exemplar copy-ninja mimez ce îmi place.
Şi îmi place Claudio Pozzani. Şi îmi place găina cu mărgăritare.
De asta vorbesc despre isteria care mă trezeşte din somn şi
nici măcar nu e isteria mea.