Voce importantă a poeziei româneşti de azi, Aurel Pantea este la antipodul jubilaţiei ironice profesate de optzeciştii Cenaclului de luni (Cărtărescu, Iaru, Traian T. Coşovei, Matei Vişniec), înscriindu-se în aria tematică şi stilistică a postexpresionismului, prin gravitate, tragic, anticalofilie, prin recursul la frisoanele abisalului şi la arhitectura nihilistă a fiziologicului. Aurel Pantea percepe acut agresiunea materiei proliferante: cuvântul şi senzaţia, metafora şi viaţa sunt termenii unei ecuaţii pe care poetul şi-o asumă cu luciditate, fără concesii sau compromisuri estetizante. Radicalismul viziunii, sensibilitatea receptivă la ultragiul realităţii, imersiunea în abisurile fiinţei sunt transcrise într-o scriitură intransigentă, eliberată de veleităţi retorice sau de acoladele unei expresivităţi gratuite. Este, aici, şi ceva dintr-o nevoie de legitimare identitară proiectată în reveriile aluvionare ale poemului, poetul fiind, cu adevărat, un vizionar al derizoriului, al damnării şi suferinţei: în poemele lui, revelaţia rănii şi extaza autocontemplării au drept corolar o percepţie neconcesivă, radicală asupra lucrurilor. Al. Cistelecan crede că non-emotivitatea, refuzul afectivităţii şi scriitura rece sunt calităţi exponenţiale ale poeticii lui Aurel Pantea: „Ultimul său deceniu de poezie nu e decît un jurnal de angoase, un reportaj zdrenţuit de spasme şi spaime memorate ca senzaţii ale descompunerii şi telegrafiate cît mai sec, mai non-afectiv şi non-emotiv. O scriitură rece, bacoviană, cinică în precizia detaliilor, ca şi cum poetul ar fi un savant al anxietăţilor şi detracărilor, conspectează inclement şi riguros o procesualitate ineluctabilă a degradării şi a neantificării. Modalitatea aleasă de Pantea e cea a conspectului de stare, a videoclipului de terifianţe şi a consemnării stricte, condensate pînă la implozia textuală“.
Realitatea vizualizată intens, pregnanţa reprezentărilor, intensitatea frazării, toate acestea fac parte dintr-un scenariu al iniţierii în bolgiile unei existenţe infernale, deposedate parcă de şansa redempţiunii. Materialitatea grea a imaginilor, fluenţa aritmică a dicţiunii, fascinaţia depoetizantă a scriiturii traduc un refuz al retoricii calofile, o repudiere a modelelor prestabilite. Resurecţie a eului ultragiat, exasperat de alcătuirea realului şi de sintaxa textului, poezia lui Aurel Pantea contrazice, în primă şi în ultimă instanţă, iluzia utopiilor rostirii de sine. Nimicitorul (2012) e cartea care confirmă scriitura traumatică a lui Aurel Pantea, o carte în care revelaţiile durerii şi ale unei corporalităţi agonice se întretaie cu zvonuri ale transcendenţei, în poeme de o liminară concizie („Urme luminoase, pe aici au trecut contemplativii“). Amprenta sacralităţii nu e absentă, dar apelul la dumnezeire este convulsiv, tensionat, ireverenţios, expresie a unei exasperări a vieţuirii şi a rostirii. Desenul poemelor lui Aurel Pantea este aşadar dual: uneori contractat, dens, concis, alteori învolburat, arborescent, convulsiv, cu un metabolism debordant. În ambele cazuri, autobiograficul pare a avea un desen generic, tuşe groase, arhitectură crispată, decurgând din spasm şi din traumă, iar amprenta neantului, recurentă în volum, e contaminată de suave reflexe ale transcendenţei, descinse în cotidian, în cutele prozaicului, într-o mixtură de volute emotive ilustrând deruta ontologică, exasperarea, angoasa, dar şi o nevoie de smerenie iluminată, de mântuire.
Aşa cum spuneam, moartea (Editura Cartea Românească, Colecţia Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu, 2019) e o antologie în care se regăsesc instanţele definitorii ale poeziei lui Aurel Pantea: o instanţă a fiziologiei, a corporalităţii şi visceralităţii, o instanţă a apelului la divinitate, la sacru şi o instanţă a textului, provenind din apetitul autoreferenţial tipic pentru poeţii optzecişti.
Relaţia dintre text şi limbaj, dintre emoţie şi cuvânt este tensionată, iar mecanismul poemului e refăcut mereu, ostentativ sau instinctiv, poetul reclamând cu tot mai multă fervoare hiatusul dintre viaţă şi text. Obsesiile recurente ale thanatosului izvorăsc din chiar trupul poemului, în versuri dezabuzate şi agonice, cu înfiorări ale unui tragism liminar, consemnând rănile vieţuirii şi construind emblematice reverii ale neantului. Intensitatea viziunilor, densitatea reflexivă şi concentrarea substanţei lirice – sunt calităţile acestei poezii a crizei, a rupturii şi damnării ontologice. Aurel Pantea consemnează „realismul crunt al vieţii“, dar şi învăţarea înfrângerii morţii: „Azi, doar realismul crunt al vieţii./ Cineva ştie şi va ataca./ Fiecare, în singurătatea lui,/ încearcă să înveţe moartea de învins./ Nu toţi reuşesc./ Ştiu, Doamne, că eşti Atotputernic şi Bun, dar e atât de multă moarte…“
Care este, însă, legătura, relaţia sau corelaţia dintre poezie şi nimicire, dintre lirism şi ceea ce îl neagă cu totul, între cuvânt şi anihilarea fiinţei? Ne lămureşte chiar Aurel Pantea, într-o notiţă din Negru pe negru (alt poem): „Relaţia gândirii poetice cu ceea ce nimiceşte a fost prezentă încă în cartea mea de debut. Avatarii acestei relaţii se găsesc în celelalte cărţi pe care le-am publicat. Până la această carte/…/ nimicirea era percepută ca o consecinţă a unei activităţi pe care imaginaţia o recepta şi o exprima. Ceea ce se întâmplă acum e un proces al interiorizării acelei activităţi. Dacă, până acum, imaginaţia poetică păstra o anumită distanţă în raport cu acea activitate, de aici încolo, aceasta nu mai e concepută ca un «tu». Acesta începe el însuşi să vorbească. Mai limpede, imaginaţia a descoperit că poartă în ea însăşi germenii negaţiei pe care, până acum, o percepea ca lucrând într-o exterioritate“. Nihilismul poemelor lui Aurel Pantea are drept punct de pornire un extaz al elementarităţii, un miraj al unei întoarceri la originar, în care sensibilitatea ultragiată a eului percepe doar damnare, suferinţă, durere (faţa zdrelită, groapa horcăitoare, colţul grohăitor, orizontul împâclit sunt imagini recurente, ce desemnează bolgiile acestui univers dantesc).
Redundante, obsesive, reci şi agonice, imaginile declinante ale nimicului induc poemelor o postură statică, entropică, aşa cum este însăşi imaginea universului, din care orice emoţie pare a fi fost evacuată, rămânând doar suprafeţele, culorile şi aparenţele lucrurilor, în mecanica lor inerţială. Reportaje de neant, cum s-a spus, poemele lui Aurel Pantea sunt conduse de o retorică a spasmului, a ţipătului ontologic de sorginte neoexpresionistă, un ţipăt mut, o crispare lipsită de sunet, ca semn al unei „tandreţi carbonizate“: „Eu stau în mut, nu răspund atrocităţii, lângă mine lasă apă/ toate lucrurile, ca într-o zemoasă frică, vin unii,/ constată şi pleacă/ să moară în altă parte, în locuri elocvente, să dispară auzind/ vorbe,/ o gălăgie pe care încă mizează, un cor satisfăcător,/ eu sînt tandreţea carbonizată“.
Dincolo de pregnanţa reprezentărilor neantului, sau de revelaţiile damnării, nu se pot nega anumite accente vizionare, anumite reverii ale unei posibile resurecţii: „Dacă, acum, s-ar reteza un cap, viaţa revenită/ din locuri foarte joase ar găsi o formă/ în care să se închege pentru încă o privire/ afară.// Acest lucru se ştie foarte bine şi de asemenea/ pe toţi îi interesează.“ Eliptice sau aluvionare, alcătuite din notaţii fulgurante sau din instantanee ale neantului, poemele lui Aurel Pantea rezumă un fel de fascinaţie a traumei, o serenitate smerită, pornită din nostalgie a înaltului, dar şi din nevoia de reculegere în faţa nelimitatului.