EMIL HUREZEANU
Salut d’amour
Existenţa altui poet
Felul lui aparte de a-şi nota sau prevesti sfârşitul
Şi, imediat, observaţia melancolică a exegetului
La câteva minute după dispariţia poetului
Când încă cum spunea cineva
Mirosul oamenilor iubiţi nu dispare
Ci se intensifică.
De exemplu
Poetul W.S. Merwin din Hawaii
A scris un poem intitulat
„Pentru ziua din calendar când voi muri“
Ne spune acolo că a bifat în viaţă fiind
Mereu acea zi fără să ştie ce-i cu ea.
Până când ziua între acum şi apoi a venit.
Scria Merwin din Hawaii când
„Nu mă voi mai înfăşa în viaţă
Ca în hainele altuia
Surprins de pământ
Şi de iubirea vreunei femei
Sau de neruşinarea oamenilor
Aşa cum azi scriu după trei zile umede
Şi aud pitulicea cântând şi ploaia a încetat
Şi eu faţă de mine nu ştiu ce se-nclină
Înaintea mea.“
Urmează un interpret german
Al acestui poet american care
În primul rând numeşte pitulicea în limba lui
Ceea ce înseamnă Der Zaunkönig
Adica regele gardului: ce înnobilare teribilă!
Americanul spunându-i The Wren iar vorba poporului
Strigând
It’s , it’s, it’s the Wren. It is the old Wrenster!
În limba noului cititor român
Asta dând:
E pitulicea, e pitulicea, e pitulicea. Este bătrânul escroc.
Ceea ce schimbă oarecum sensul regelui şi al pitulicei
Făcând mai proprie mediocritatea tulburătoare
A cânticelului morţii
Pe care solemnitatea germană la ceremonii
O numeşte Totensignal iar eu
Vulkantremor – adică acea pâlpâire firavă dar certă
Care anunţă cutremurul tău final
Printr-o pitulice.
Deci vine exegetul şi ne spune:
„Începând de vinerea trecută poetul Merwin
Îşi cunoaşte data morţii.
A murit la 15 martie în mijlocul
Pâlcului său de palmieri din Hawaii
Acolo unde cu iubitoare osârdie
A plantat în fiecare zi un arbore
Ce acum este pădure.
Între pomii lui îşi va găsi odihna
Acum că s-a făcut linişte
În lacrimile rădăcinilor.“
Mecanismul transubstanţierii poeziei
Din poezie în altă poezie
Pe braţele şi în limbile multor oameni
Purtând trupul Lui
Până la reîntruparea prin lectură
Luare aminte
Şi temporara pomenire.
Testamentul românistului
Comparând mereu în viaţă
Prin forţa împrejurărilor
Niciodată ostile dar nici cordiale
Între ţările şi limbile altora
Am dat de cele două lecţii de viaţă
Ale marelui românist german Klaus Heitmann.
L-am cunoscut la aniversarea lui Eminescu
În 1989 la München.
Eram în sala Conservatorului
Acolo unde Hitler semnase cedarea Cehoslovaciei în 1938.
În astfel de locuri e greu să nu calci strâmb.
Stătea lângă Eugen Coşeriu de la Tübingen.
Erau intimidaţi de centenarul morţii
Marelui nostru poet
Iar eu de ei
Deşi mă gândeam doar la sfârşitul lui Ceauşescu.
E ca şi cum ai fi eclipsat La Steaua
Cu necrologul lui din Timpul
Pentru Manolachi Costache Epureanu.
Mă rog,
Nu aceasta este tema acum.
Coşeriu era ca un spaniol verde
Puţin obosit
Heitmann ca un german îngândurat
Mereu obosit.
Recent am găsit o scurtă autobiografie
A marelui românist german
Care n-a avut prea mult timp de el însuşi.
Sunt aici doua însemnări.
Una, a lui Theodor Fontane din 1856
Care-i scrie aşa soţiei sale:
„Viaţa, care îmi apare ca un comprimat ideal
Există pentru mine de-abia acum.
Să stau liniştit
Cu puţin deranj
Să scriu să citesc şi să beau cafea.“
Marele românist de la Heidelberg
Susţine că acesta este sensul vieţii sale după pensionare
Dacă nu cumva altul sugerat
De Blaise Pascal
„Toate nenorocirile oamenilor provin
Din faptul că nu ştiu să rămână liniştiţi, într-o cameră.“
Bun.
Nu înseamnă că aceşti oameni atât de însemnaţi
Chiar au crezut în virtutea absolută a odihnei.
Dar există un fel de agitaţie românească
Pe care dr. Heitmann
Precis a cunoscut-o ferindu-se de dânsa.
O mică isterie cu gesturi dezordonate
Ochii lucind şi rostogolind vidul ineficienţei.
Ăştialalţi, germanii, ba chiar italienii
Pot produce scandalul chiar fără zgomot.
Bunăoară la inaugurarea filarmonicii din Hamburg,
În ianuarie 2017, eu fiind de faţă,
Un meloman a scăpat o monedă de 50 de cenţi
Pe parchetul din teck indonezian.
În sala de 4000 de locuri s-a auzit clinchetul
Ca un anunţ discret dar sigur
Al apocalipsei.
Riccardo Muti a oprit orchestra
S-a întors spre public şi a zis:
Nu ştiu – să mă supăr sau să mă bucur.
Mă irită neglijenţa
Mă încântă acustica.
Sala trebuia să coste 70 de milioane
Şi a costat la sfârşit 700.
Un scandal filarmonic, armonic, natural.
Aşa cum românii spun bunăoară
Despre cineva care nu merită
Că e uns cu toate alifiile
În timp ce nemţii despre acelaşi
Că e spălat cu toate apele.
Sau italienii
Desigur foarte gălăgioşi
Dar fără acea nervozitate pitică şi negricioasă
A noastră în jurul pepenilor sparţi pe caldarâm
Fac distincţia între mămăliga galbenă în Veneto
Şi mămăliga albă doar la Veneţia.
Noi ne revoltăm rar dar memorabil
Deşi germanii şi italienii spun
Ca mămăliga nu explodează.
Nu mă mir
Că respectabilul românist german
Nu mai vroia la sfârşit decât linişte
Puţină cafea şi o cameră solitară.
La începutul sfârşitului
Se făcuse vară.
Eram bucuroşi că în crânguri şi tufe de trandafiri
Printre lanurile timpurii de secară unduioasă
Şi straturi vioaie de pătrunjel
În aşteptarea roşiilor diforme şi a vinetei urâte
Vom iubi,
Vom întâlni,
Vom plimba suveran spleenul cavernos
Şi prostata proeminentă
Paranoici ireductibili ai păcii sociale.
Am deschis larg fereastra şi un aer mai cald a năvălit
Peste aerul mai cald din iconostas
O biserica din munte este schitul de la malul mării
După pârjolul cuvenit.
Apoi perdele de cămile răsturnate şi şeici desfrânaţi
Alungaţi de Sahara în curtea mea interioară de la Berlin.
Cu o seară înainte, pe Waldbühne,
Adică pe Scena din Pădure,
Au îngânat Berliner Luft ţinându-se de mâini
Cu obrajii scofâlciţi şi ochii roşii
În aşteptarea fornicaţiei finale.
Cuptorul Siemens Martin s-a spart în firimituri
Un aparat de sudură mi s-a încolăcit de gât
Patru români au murit în Italia asfixiaţi
În timp ce respirau liber în peninsulă.
Un ghepard tânăr are şanse
De pradă
În primele 15 secunde.
În a 16-a leşină ca o babă impudică
Lângă aragaz.
Pe vremuri am tradus poemul Tristesse d´été de Paul Valéry.
I-am arătat marelui poet varianta mea
Şi el a respins hârtia cu un gest obosit.
N-are rost, vara nu mai aduce răcoarea serii
Şi tristeţea apropierii toamnei
Presimţirea morţii în ultimul rod pârguit.
Aduceţi ursul polar hăituit de foame
În căutarea banchizei imposibile
Scoateţi suedezii, finlandezii şi norvegienii
Din fabula protestantă a singurătăţii răcoroase
Şi atârnaţi strugurii negri din Arctica
La afumat în podul navei eşuate.
Ce-a fost s-a terminat.
La grande politique et la petite histoire
Se-ncalecă pe Via Appia ca o turmă
De câini împerecheaţi de hingheri.